Poezia lui Andrei Lupan şi vămile plătite (de scriitor) regimului totalitar


Andrei Lupan a fost – încă de pe până la 1940 – un comunist convins, unul care credea sincer în posibilitatea izbăvirii de toate greutăţile vieţii prin „ajutorul dezinteresat şi frăţesc al Uniunii Sovietice”. Ne-o demonstrează puţinele poezii publicate de el în anii ’30 şi, mai cu seamă, poemul Sat uitat, scris în 1940, dar publicat abia în 1945, apoi drama Lumina şi o serie întreagă de poezii, ca (…) Există un asemenea partid! şi multe altele. Scriitorul o fi crezut la fel de sincer în perspectivele inaugurate de „eliberarea” din 28 iunie 1940, din care motiv a şi glorificat-o în operele sale, dar astăzi, când cunoaştem (şi recunoaştem) cu toţii că în 1940 n-a avut loc o eliberare, ci o ocupare forţată de către Uniunea Sovietică a acestei părţi de pământ românesc, mesajul poemului Sat uitat sună ca o falsificare a istoriei noastre. (…) Acum este evidentă falsitatea mesajului din Sat uitat, Lumina, Vasile de pe Măgura şi din alte „opere” plăsmuite pe timpul când partidul comunist nu permitea să spunem adevărul nici despre „eliberarea” din 1940, nici despre aşa-numitul „mare război pentru apărarea patriei”, (…) nici despre foametea cumplită din 1946-1947, nici despre deportările operate de sovietici. E drept, Andrei Lupan ne ajută întrucâtva să distingem adevărul de minciună, (…) prin poezii ca Mea culpa. Scrisă în 1956, (…) poezia aceasta a fost înţeleasă la început de critica literară drept recunoaştere cinstită de către Andrei Lupan a greşelilor sale. (…)
Când în satele noastre maşinile securităţii „de stat” luau sute de mii de oameni absolut nevinovaţi şi-i duceau în Siberia, iar cei rămaşi pe loc erau deposedaţi de pământ şi de uneltele de muncă şi băgaţi cu forţa în gospodării colective, (…) scriitorii noştri raportau „poetic” despre mari realizări în (…) opere ca Sat uitat, Lumina (…). Această poleire a realităţii a constituit o adevărată stâlcire a literaturii. (…) Rechizitoriul pe care şi l-a făcut în 1956 şi în care critica de specialitate a înclinat să vadă un act de curaj a fost exprimat, mai ales, în strofa de încheiere a poeziei: „Ruşinea asta arzătoare // la ce-aş ascunde-o în deşert? / Chiar dacă toţi mi-or da iertare, / eu unul nu pot să mi-o iert”. Dar au trecut ani, şi Andrei Lupan „şi-a iertat” – se vede – ruşinea de a fi „stâlcit literatura”. Dacă George Meniuc, plătind şi el tribut ideologiei timpului în poemul Cântecul zorilor, a încetat să includă în cărţile sale noi această lucrare lipsită de veridicitate, Lupan a introdus şi pseudopoemul Sat uitat, şi aşa-zisa dramă Lumina, şi poeziile conjuncturiste despre Moscova, partid, Lenin etc. Chiar şi în cele trei volume de Scrieri din 1973.

Sursa: Timpul

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s