Aurel Scobioală printre noi

Sacul cu glume şi anecdote sau, ca să ne exprimăm prin titlul a două volume ale scriitorului, ulciorul cu pătăranii Aurel Scobioală s-a supărat pe noi, colegii săi de breaslă, şi – la 30 iulie 2007 – a plecat la cei mai buni decât noi, adică la Victor Banaru, Vitalie Baltag, Liviu Damian, Petru Zadnipru, Alexei Marinat, Grigore Vieru şi alţi poeţi, prozatori şi dramaturgi pe care i-a preţuit cu iubire de frate.

Ar fi normal să ne supărăm şi noi pe dânsul, dar… Aurel Scobioală n-a făcut decât să se joace cu noi de-a mijatca şi să aştepte când vom descoperi locul în care „s-a ascuns”. Până să „ghicim” acel loc, îi transmitem să aibă „puţintică răbdare”. Domnia Sa, parcă-l vedem, râde pe sub mustăţi când îi mai spunem că-l regăsim de fiecare dată când deschidem cartea Scriitorii pe când erau copii, mai cu seamă la nuveletele semnate de propria-i inimă. Dar încercaţi şi dumneavoastră, apreciatorii rândurilor de faţă, să (re)citiţi pagina 113 a cărţii cu pricina, conţinând textul Groapa de bombă. Pe timpul războiului din 1941-1945 „în mahalaua noastră, povesteşte Scobioală însuşi, a căzut o bombă… într-o grădină părăsită. N-a avut nimeni de suferit, de acea poate oamenii au uitat repede de asta. Însă noi, copiii, făceam ce făceam şi ne furişam încolo. Zic „ne furişam”, fiindcă mamele nu ne prea lăsau – se temeau să nu fi rămas ceva neexplodat pe acolo. Dar tocmai asta ne atrăgea mai mult. Şi apoi, loc de mijoarcă mai potrivit nici să mai găseşti în tot satul… Veneau copiii chiar şi din alte mahalale să se joace aici. Ne jucam cât ne jucam, apoi, din te miri ce, se iscau motive de sfadă, şi până la urmă ne răsteam la cei străini să se care acasă de la groapa noastră. Ei se porneau abătuţi, iar de colo ne tot ameninţau:

– Las’ că au să cadă şi în mahalaua noastră bombe, şi atunci o să vă alungăm şi noi acasă…

– Ba să vă mai puneţi pofta-n cui! strigam noi bucuroşi. La voi n-o să mai cadă niciodată bombe, că războiul s-a dus departe şi n-o să se întoarcă înapoi…”.

Vorbe simple de copii, nevinovate ca şi ei. Era oare cazul ca cei străini să jinduiască să cadă şi-n mahalalele lor bombe? Iar cei din mahalaua cu bombă era normal să se bucure că au groapa cu pricina?

Ne gândim cu mintea noastră lucidă la tot ce aduce pe capul oamenilor războiul şi-l vedem ca aievea pe scriitor lămurind sensul replicilor spuse de copiii anilor de după război – „nici unii, nici alţii nu ne dădeam seama, pe atunci, că asta e cea mai sfântă urare pe care i-o poţi face vreodată cuiva”. Adică să nu fie niciodată război.

O întâmplare absolut ordinară din viaţa copiilor este narată de Aurel Scobioală astfel, încât în naraţiunea sa vedem, înţelegem simţim o mare problemă existenţială nu numai a copiilor, ci a tuturor oamenilor. În aceasta rezidă puterea de evocare şi de semnificare a crâmpeiului de viaţă, nimerit sub lupa magică a scriitorului autentic. E atâta simplitate, atâta ingenuitate, atâta frumuseţe a dialogului şi în genere a naraţiunii şi, concomitent, atâta dramatism şi chiar tragism doar sugerat de către autor…

Ne-am referi succint, în continuare, la o nuvelă pentru maturi, Ultima nucă. Moş Toader, om de la pământ, e de-a dreptul îndrăgostit de pomii din livada sa, îndeosebi de un nuc bătrân, încă viguros, despre care vorbeşte cu evlavie. La întrebarea-observaţie a naratorului „Crezi mata că mai este acum vreo nucă? Vezi că nici frunze n-au rămas de atâta bătaie…” moşul răspunde cu siguranţa gospodarului grijuliu şi bun stăpân pe bătătura sa: „Lasă că ştiu eu vreo câteva care nu se dau bătute cu ce-a fi”. Abia într-un târziu naratorul zăreşte o nucă, moş Toader o bate cu prăjina până o dă jos. În acest moment al naraţiunii devenim părtaşi ai unei gândiri cu adevărat filozofice a uncheaşului despre rădăcinile adânci ale pomului şi despre munca asiduă a acestuia până să-i aducă, în sfârşit, liniştea şi împăcarea. „I-o ridic de jos. El o curăţă de nişte zdrenţe şi o priveşte cu interes, să vadă ce-a avut ea deosebit, de s-a ţinut mai mult decât celelalte. Nu găseşte pe crestăturile ei nici un răspuns.

– Gustos miez trebuie să mai aibă! Uite, din fundul pământului, tocmai unde s-a suit dulceaţa. Au ales, au tot ales rădăcinile acolo în ţărână ce-au găsit mai bun şi au scos totul la soare să se coacă. Mare muncă mai are şi nucul ista toată vara! Şi acum se odihneşte liniştit şi împăcat”.

A doua zi moşul a murit. „Nadia, fiica lui mai mică, a venit în zori să-l vadă şi l-a găsit rece… Mâna dreaptă îi era strânsă pumn. Buricele degetelor, crispate de convulsia morţii, păreau ca sudate de palmă”. Rudele sosite în grabă încearcă să ghicească ce ţine el în pumn: un boţ de aur, o scrisorică lăsată cu limbă de moarte, până se decid să-i descleşteze degetele. „Şi mare le-a fost mirarea când au văzut că nu ţinea în mână altceva decât o nucă. O nucă obişnuită ca toate nucile” şi „multă vreme după asta s-au crucit femeile:

– Ei, ce-a găsit el în nuca ceea, de-o ţinea atât de strâns?”

Nuca aceea, ultima pe care moş Toader o dăduse jos cu prăjina şi care îi prilejuieşte vorbele înţelepte despre munca titanică a pomului până să adune rodul aşteptat de oameni, capătă în contextul nuvelei semnificaţia unui simbol poetic şi ne predispune să facem o asociaţie pe deplin îndreptăţită între munca de o vară sau chiar de o viaţă a pomului şi munca unchiaşului însuşi, până să se poată odihni – şi el – „liniştit şi împăcat”.

Apoi în multe alte opere Aurel Scobioală prezintă personaje pitoreşti şi situaţii de viaţă – mai simple ori mai complicate – în care acestea îşi dezvăluie interiorul sufletesc neobişnuit, uneori neaşteptat ori chiar nebănuit de către cititor, dar care ne impresionează prin ineditul şi importanţa lor etică şi estetică. Am pomeni aici povestirea de proporţii medii Şoimul tatii, naraţiunea căreia porneşte de la un fapt rarisim: Andrei Topală găseşte la poalele unei stânci un mânz slăbit. Îl ia acasă, îl îngrijeşte, până acesta se face un cal mândru, ţintat în frunte. Or, pe timpul gospodăriilor colective sătenii îl râdeau pe om că era individualist, drept care acesta încearcă să-l dea la grajdul colhozului, însă grăjdarul nu i-l primeşte, căci avea capete numărate, fiecare cu danga oficială şi… ce-i de făcut?

La lectura povestirii simţim un adevărat cutremur sufletesc, impulsionat de întrebarea din urmă, când nici să ţii la casă un cal tânăr şi frumos, nici să-l dai la grajdul gospodăriei obşteşti.

Pe situaţii existenţiale impresionante sunt întemeiate cărţile Ce te-nvaţă o povaţă şi Vorba bună ne adună. Ingenuitatea înnăscută a copilului, secondată de laconismul comunicării autorului, stau la baza cărţii Marele fermier Buş Lăbuş. O continuare în altă cheie narativă a acesteia este povestirea intitulată Carte pentru câini deştepţi. La lectura acestora, apoi a tuturor celorlalte cărţi ale scriitorului răsare dintre pagini, viu şi inspirat, mucalitul Aurel Scobioală cu glumele şi aluziile sale care ne umplu inimile de o bunăvoinţă senină generatoare de plăcere estetică şi de cunoştinţe atât de necesare trecerii noastre prin viaţă, bunăvoinţă umbrită totuşi de conştiinţa pur omenească a faptului că toate-s numai până la un timp…

Ion Ciocanu

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s