FAGURELE ŞI NOI

Când Mihai Eminescu vedea în trecutul  Patriei  „poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, el nu greşea. Poate că, romantic fiind, exagera. Dar, nu greşea, deoarece limba română este cu adevărat una dumnezeiască. Bogată şi variată, ea are absolut tot ce ne trebuie pentru a  ne exprima sentimentele, ideile, dorinţele, aspiraţiile, inclusiv cele mai tainice închipuiri ale minţii şi inimii. A sublinia încă o dată acest adevăr acum,  după ce până şi copiii şi adolescenţii au acces liber la poeziile antologice ale lui Grigore Vieru  În limba ta sau Victor Teleucă O altă limbă mai frumoasă nu-i, la  eseul de-a dreptul excelent  al aceluiaşi mare poet Victor Teleucă sau la conferinţa extraordinară a maestrului Ion Ungureanu Destinul limbii române într-un spaţiu căzut din istorie,  nemaivorbind de cărţi întregi datorate  lui Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Nicolae Mătcaş, Valentin Mândâcanu, Vlad Pohilă şi altor lingvişti notorii, ni se pare  oarecum jenant.  Editurile noastre Litera, Cartier, Epigraf şi altele au pus la dispoziţia tuturor doritorilor de a se instrui zeci de dicţionare explicative, etimologice, de sinonime, de antonime ş.a.m.d., astfel încât diversificarea vocabularului şi perfecţionarea / plasticizarea limbajului fiecăruia  dintre noi încetează să mai fie o problemă greu de rezolvat.

Tocmai de aceea refuzăm să aducem aici  exemple şi îndemnuri rostite de scriitori şi savanţi clasici şi contemporani, care – nu-i vorbă – v-ar prinde bine, tineri cititori, dar care vă aşteaptă pe poliţele bibliotecilor şi librăriilor.  Fie-ne îngăduit să vă adresăm  doar câteva reflecţii pe marginea unor cazuri sau întâmplări absolut curente, care ne-au emoţionat profund, în speranţa că o să vă marcheze şi pe voi.

De unde până unde, mama Catinca – Dumnezeu să o ierte! – prinsese mare dragoste pentru o plantă cu flori de un alb imaculat, de o frăgezime indescriptibilă şi de o frumuseţe răpitoare, drept care a sădit două tufe  de acea plantă: una chiar în faţa casei bătrâneşti, alta în faţa porţii, ca să se vadă din drum. Şi iată că vine la noi un consătean trecut de 80 de ani, netrecut prin şcoli, drept că citeşte în prezent revista „Natura”. Altfel zis, om simplu, „de rând”.

Vede el tufa de la poartă şi unde ne întreabă cu un fel de mirare:

–         Da cum se numeşte această floare atât de frumoasă?

–         Iasomie, îi răspundem imediat.

–         Ia-so-mi-e, repetă omul pe silabe, parcă dorind să-şi imprime denumirea plantei/florii în adâncul conştiinţei.

–         A fost floarea preferată a mamei, ne-am văzut obligaţi să adăugăm.

–         Iasomie, a mai zis o dată consăteanul. Dar noi îi ziceam pe ruseşte: jasmin… Ce frumos nume: ia-so-mi-e!

Încă nu se epuizase impresia nespus de plăcută , produsă asupra noastră de încântarea omului în faţa denumirii florii, când ne-am pomenit cu un alt consătean în ogradă. Venise la noi să împrumute pe-o halbă de vreme un hârleţ, căci avea lucrători în vie, şi unde ne întreabă, repezit:

– Da ce plantă-i asta? Rupe-o dracului , domnule Ion!

– Nu, vecine, asta-i cătină. Plantă de leac! De ce să o rup?

– Cătină? Da la noi toate uliţele-s pline de cătină!

– Ei nu, aceasta-i cătină albă!

– Ş-apoi ce? Arunc-o, să n-o văd!

– Cum să-ţi lămuresc, bade?  Ruşii îi zic облепиха!

– А-а-а, облепиха, asta-i altă vorbă. Şi de ce nu-i zici şi dumneata aşa, ca oamenii?

Au trecut câţiva ani de la aceste două întâmplări, dar nu ne iese din minte încântarea vecinului în faţa denumirii corecte a iasomiei si nici iritarea celuilalt că refuzam să întrebuinţăm cuvântul rusesc pentru denumirea cătinei albe. Doi oameni, două atitudini faţă de curăţenia  limbii noastre, faţă de dulceaţa „fagurelui” limbii române.

Dar n-am insista asupra părerilor oamenilor bătrâni, dacă nu ne-ar durea până la desperare atitudinea unor elevi din sat faţă de comoara lingvistică a neamului nostru.

– Nu ştii cine are lapte de vândut prin apropiere?  am întrebat-o pe o fetiţă de printr-a cincia – a şasea.

– Prin apropiere nu ştiu. În satul nostru sunt puţine „văci”…

– Puţine-puţine, dar cât ţine valea, nu se zăreşte nici o casă al cărei gospodar să nu ţină o vită?

– Unul trăieşte în „căsile” de lângă mănăstire, altul undeva lângă „dăci”…

Acum stau şi mă întreb: când şi cum o să înţeleagă eleva de azi ce fagure de miere e limba română, dacă ea schimonoseşte atât de nemilos pluralele atât de simple „vaci” şi „case”, şi nu zice „vilă” şi „vile”, ci „dace” şi „dăci”?

Că nimeni nu se naşte gata învăţat, se ştie. Dar că fiecare dintre noi, inclusiv adulţii trecuţi prin şcoli înalte, are /avem datoria să cunoaştem bine limba strămoşească, să ne îmbogăţim din fragedă copilărie şi pe tot parcursul vieţii vocabularul şi să folosim corect cuvintele şi expresiile în comunicarea de fiecare zi, de ce nu se cam ştie?

E întrebarea cu care n-am putut să nu venim în faţa voastră, tineri cititori, cu ocazia sărbătorii din 31 august, pe care de mult o dorim sărbătoare zilnică a limbii noastre. Limba română e în adevăr un fagure de miere, dar, parafrazând un cunoscut dicton popular, am zice că, oricât am rosti cuvântul fagure, nu ni se face dulce-n gură. Ca să simţim cu toate fibrele fiinţei noastre dulceaţa limbii române autentice, avem a ne instrui permanent, cu multă stăruinţă, perseverenţă şi dragoste. Nu numai la orele de limba şi literatura română. Oriunde, oricând.

 

Ion CIOCANU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s