GRIGORE VIERU: AVANSUL DE O VIAŢĂ

Grigore Vieru, Ion Teleman și Ion CiocanuMarele poet al contemporaneităţii noastre Grigore Vieru şi-a început a doua viaţă. Născut la 14 februarie 1935 şi trecut în eternitate la 18 ianuarie 2009, el a avut parte de o copilărie săracă şi chinuită, în absenţa tatălui căzut în război, în condiţiile de-a dreptul infernale generate la stânga Prutului de regimul comunist instalat la 28 iunie 1940, cu cele trei valuri de deportări ale intelectualităţii şi ale ţărănimii înstărite, cu trecerea forţată a populaţiei la forma colectivă de gospodărire şi cu promovarea unei acerbe politici de deznaţionalizare a românilor moldoveni, prin cultivarea diabolică şi perseverentă a românofobiei, ridicată în RSS Moldovenească la rang de politică statală, şi prin rusificarea metodică a populaţiei, începând – evident – cu elevii din clasele primare. Se adaugă politizarea fără precedent a problemelor limbii, literaturii şi istoriei noastre. Încă în anii războiului partidul comunist luase strâns în mâini frâiele politice de «îndrumare» a procesului de creaţie artistică, adoptând hotărâri şi legi speciale, iar dacă amintim aici şi despre trecerea fulgerătoare (fără nici o pregătire ori sondare a opiniei publice) la 10 februarie1941 ascrisului nostru la alfabetul rusesc, înţelegem că dominarea tiranică a politicului rusesc în domeniul culturii a început încă înainte de încadrarea URSS în război (22 iunie 1941). Numeroase hotărâri de partid – imediat postbelice – despre revistele „Zvezda” şi „Leningrad”, despre repertoriul teatrelor dramatice, despre opera lui Vano Muradeli „Marea prietenie” ş. a. – urmăreau scopul dea canaliza toată atenţia oamenilor de artă sovietici spre «oglindirea» prieteniei «de nezdruncinat» dintre popoarele Uniunii RSS, a recunoştinţei tuturor popoarelor încorporate în necuprinsul imperiu răsăritean faţă de «marele» popor rus, a luptei Ţării Sovietice pentru pace (în timp ce URSS se înarma cu înverşunare, punând la cale şi participând în diferite moduri la războaie menite să asigure implementarea neabătută a ideologiei comuniste în Coreea, Vietnam, apoi în Etiopia, Afganistan, în total în 13 ţări, după cum ne conving statisticile timpului), totodată – spre tabuizarea deplină a foametei organizate de Stalin şi stalinişti în 1946-1947 în scopul realizării fără probleme a colectivizării agriculturii, a deportărilor staliniste şi a celor neostaliniste (strămutarea tătarilor din Crimeea, a calmâcilor, a unei mari părţi a românilor moldoveni în Siberia şi colonizarea pământului nostru cu ruşi, ucraineni şi cu reprezentanţi ai altor etnii, pentru ca procentul băştinaşilor în componenţa populaţiei RSSM să scadă cât mai mult). Limba rusă devenise îndată după război omniprezentă. Majoritatea şcolilor orăşeneşti au fost transformate în şcoli ruse ori, cel mult, moldo-ruse, în care limba adunărilor de tot soiul, a lucrărilor de secretariat etc. era, evident, rusa. Majoritatea covârşitoare a grădiniţelor de copii din oraşe erau ruse…

În RSS Moldovenească hitleriştii erau numiţi «germano-români»; clasicii literaturii noastre nu erau editaţi pentru că purtau eticheta de români, cu sublinierea apăsată a caracterului burghez al apartenenţei lor sociale (primele ediţii ale operelor lui Mihai Eminescu încep să vadă lumina tiparului după 1954)…

În acest cadru social-politic şi cultural, marcat puternic de vigilenţa acerbă a organelor represive ale statului sovietic. Grigore Vieru, ca şi toţi ceilalţi scriitori formaţi şi afirmaţi odată cu dânsul, a crescut fără Eminescu şi fără limba română autentică, a fost pus prin voia hazardului să se nutrească dintr-o pseudo-literatură îmbibată la maximum cu şovinism rusesc şi sovietic. Şi e un adevărat şi, prin ceva, incredibil miracol că o relativ numeroasă pleiadă de scriitori din generaţia lui Grigore Vieru a venit în literatură cu o conştiinţă naţională românească sănătoasă, cu o expresie lingvistică plină de frumuseţi autentice şi – mai presus de toate – cu o verticalitate morală şi cetăţenească de neclintit.

Deoarece Grişa Dochiţei lui Pavel, cum era numit viitorul pe atunci poet în Pererita sa natală, avea să debuteze în literatură cu cartea de versuri pentru copii Alarma, în 1957, este absolut necesar să aruncăm o privire retrospectivă, evident sumară, asupra acestei ramuri a scrisului literar din primul deceniu postbelic, adică de până la apariţia plachetei de poezii vieriene. Ideologizată pe de-a-ntregul, literatura est-pruteană a timpului cânta fără pic de răgaz viaţa nouă şi îmbelşugată sub soarele Cremlinului şi sub conducerea «înţeleaptă» a lui Iosif Visarionovici Stalin, lupta pentru pace şi, în mod special, lupta Uniunii Sovietice împotriva capitalismului mondial. Totul avea drept scop formarea şi consolidarea unei mentalităţi noi a omului sovietic cu Lenin şi Stalin în inimă şi-n gând, fără cea mai slabă adiere despre vreo vină a Ţării Sovietelor referitoare la începutul războiului al doilea mondial (de toate erau consideraţi vinovaţi Hitler şi ai săi), despre foametea organizată de comuniştii sovietici în 1946-1947, despre deportările staliniste şi alte crime odioase ale regimului comunist. Viaţa grea, fără pic de zare luminoasă în condiţiile de până la 1956, când avea să fie pus începutul lichidării cultului personalităţii lui Stalin, apărea în cărţile scriitorilor timpului sub înfăţişări luminoase, vădite în chiar titlurile unora dintre acestea, de exemplu: „Cântări primăverii sovietice” de Petrea Darienco (1948), „Vremuri noi” de Liviu Deleanu (1952), „În avangardă” de Bogdan Istru (1951), „Paşii primăverii”, „În faţa Cremlinului”, „Mama mea steluţă are” de Petrea Cruceniuc (1951 şi, respectiv 1952)… Nu-i vorbă, talentul nativ şi cultivat iniţial încă în cadrul literaturii române autentice de până la 1940 al lui George Meniuc sau al lui Liviu Deleanu se face întrucâtva remarcat şi în versurile pentru copii ale autorilor respectivi, dar încorsetarea ideologică a creaţiei literare a dăunat magistral şi acestor autori care atunci şi mai târziu au ajuns să cânte – şi ei – idealurile comuniste în poemele „Cântecul zorilor”, „Crasnodon” (ulterior reintitulat „Tinereţe fără moarte”) ş. a. Îndeosebi Liviu Deleanu merită să fie remarcat aici pentru spontaneitatea, simplitatea, cursivitatea şi curăţenia limbii sau, după cum se exprima Eliza Botezatu într-un manual de specialitate, „creaţia pentru copii a lui Deleanu are incontestabile merite, care o scot în prima linie valorică a realizărilor din aceşti ani: sinceritatea şi căldura, spontaneitatea şi umorul, o imagistică mai bogată, un limbaj afectiv constituit din elemente mai variate” (Eliza Botezatu, Literatura moldovenească pentru copii, Chişinău, Editura Lumina, 1984, pag. 131).

Nu excludem că Grigore Vieru o fi fost marcat la începuturi de cărţile lui Deleanu „Poezii pentru copii” (1947), „Nepoţica o învaţă carte pe bunica” (1951), „Vremuri noi” (1952) sau „Mi-i drag să meşteresc” (1953), dar este cazul şi locul să subliniem că debutantul de la1957 arepudiat din start ceea ce autoarea manualului din care am citat adineauri considera puncte forte ale creaţiei lui Liviu Deleanu („Poetul cântă capitala ţării („Moscova”), sărbătoarea muncii („1 Mai”), aduce laudă Partidului („Dăruire”), celebrează memoria lui Lenin… În anii ’40-’50 poetul venea cu o vibrantă expresie a sentimentelor patriotice în poezia pentru cei mici: „Ţara noastră-i minunată, / Mai frumoasă ca-n poveşti, / Cum o alta-n lumea toată / Nicăieri nu mai găseşti” („Ţara noastră”)” (pag. 129).

În 1957 Grigore Vieru a adus în poezia noastră pentru copii autenticitatea simţirii, gândirii şi exprimării verbale a copilului, excluzând în principiu situaţiile, motivele, temele, subiectele aşa-zise majore, de fapt – politice, propagandistice în sensul ideologiei comuniste a timpului. Firescul, spontanul, umoristicul, hazliul, situaţia comică de o ingenuitate perfectă, fixată simplu, fără patetismul de paradă al pseudopoeziei antecedente şi fără didacticismul respingător dominant în întreaga literatură lirică antevieriană, făceau casă bună cu elementul de joc, de glumă nevinovată, de zicere aluzivă. O intuiţie sigură şi profundă a psihologiei şi mentalităţii copilului, dublată de o nestrămutată încredere în capacitatea euristică a acestuia, îl determina să aştearnă pe hârtie adevărate parabole pline de sens etic uşor asimilabil, care să nu necesite explicitări prozaice, didacticiste şi, în esenţă, inutile. În „Alarma” din 1957, în „Muzicuţe” din 1958 şi în cărţile care au urmat Grigore Vieru a valorificat în chip creator folclorul naţional al copiilor şi cel despre şi pentru copii, cu frământări de limbă, ghicitori, păcăleli, astfel încât compartimentul „Muzicuţe” din volumul selectiv „Versuri” din 1965 începe cu un Cântec de leagăn plăsmuit în cheie tradiţională („Iată noaptea cea albastră / Vine blând şi uşurea. / Să-ţi deschid spre plopi fereastra? / Nani, nu te speria, / Nani, floarea mea…”), continuă cu o microparabolă glumeaţă doldora de sens etic („Stă purcelul jos în paie: / «Prea-s murdar, murdar de tot. / Trebuie să-mi fac o baie…» / Şi s-a dus s-o facă-n glod”), pentru ca la un moment dat să citim şi o poezie cu tentă vădit moralizatoare, în care însă autorul nu se erijează în ipostază de mentor, ci e mai degrabă un alt copil, comentator mirat şi, totodată, înţelept al situaţiei poetice imaginate iniţial („Doi muscoi porniră-odată / Şi ei miere să culeagă. / Bâz! pe-o floare, bâz! pe alta: / Unde-i mierea, unde-i, dragă? // Vezi ce proşti şi ce năuci?! / Ei credeau că mierea toată / Stă cumva pe flori de-a gata… / S-o mănânci şi să te duci…”). Un adevărat şi incitant spectacol constituie temelia poeziei titulare a cărţii de debut a scriitorului, în strofa întâia făcându-şi «aterizarea»… „un balon de păpădie”, drept care se scandalizează cumplit o buburuză: „Şi cum sta în turn de pază, / Pe când toţi vroiau să doarmă / De amiază, / A şi dat pe loc alarma, / Ca să fie lumea trează: / – Ei, păzea! Şi daţi-i zor! / Toţi ca unul / Iute, iute! / Că la noi pe «teritor» / Îşi dau drumul / Paraşute!” Spectacolul însuşi este de o jovialitate, de un dinamism şi totodată de o naturaleţe care n-ar putea lăsa indiferent pe nici un cititor cu suflet nedeteriorat cumva de o literatură bazată pe o înţelegere greşită a firescului, ingenuităţii şi eficienţei verbului matern adresat preşcolarilor: „S-au stârnit / Cu mic, cu mare / Gata pentru apărare. / Viespea rea şi bărzăunul / Au pornit motoarele, / Calul popii şi tăunul / Străjuiesc răzoarele. / Iar furnica / Mititică / Se-opinteşte, / Trage, / Cade, / Târâind la o surcică / Pentru baricade. / Numai singur foarfecarul / Şi-a împins pe roate carul / Şi c-o frunză împreună / S-a ascuns în văgăună. / S-a ascuns şi tace”. Prin versul final poetul nu intervine direct în spectacol, ci doar îşi îndeamnă destinatarii operei sale să ia atitudine: „Foarfecarul cum vă place?”.

Despre natura, specificul şi farmecul poeziei pentru copii a lui Grigore Vieru au vorbit, în diferite etape ale evoluţiei acesteia, diverşi exegeţi. Mihai Cimpoi, de exemplu, este autor al micromonografiei „Mirajul copilăriei” şi al studiului „Întoarcere la izvoare”, reluate şi îmbogăţite substanţial în cartea „Grigore Vieru” (2005), dar şi al prefeţei la culegerea „Poezii” (1983) a distinsului scriitor, în aceasta din urmă observând judicios că „atât în poezia pentru cei mici, cât şi în poezia pentru maturi, Vieru este ingenuu fără a fi simplist, este filozofic fără a fi didacticist, este profund liric fără a fi sentimental”, că „jucăuşă şi ironică, onomatopeică şi marcată prin toate culorile curcubeului, conversativă şi uşor confesivă, poezia pentru copii a lui Grigore Vieru se ridică până la viziuni artistice profunde printr-o gândire asociativă care, dacă nu e a copilului, poate fi a lui” şi că „poetul are în persoana copilului nu un învăţăcel, căruia trebuie să-i dea sfaturi, ci un convorbitor egal, pe care, ţinând un om găsit pe prag, nou ca roua şi cald «ca gura mamei mele», îl poate întreba ca pe un om care l-a citit cel puţin pe Kant: „Luri-la, lumină lină, / Ia ghiciţi ce am în mână: / E rotund, alb ca o floare, / Nu e mare, capăt n-are!” (Mihai Cimpoi, Metafore asemenea pâinii. – În cartea: Grigore Vieru, „Poezii”, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1983, p. 7-8). Despre poezia pentru copii a lui Grigore Vieru au scris Theodor Codreanu, Mihail Dolgan şi alţi colegi, noi personal pronunţându-ne, încă în 1973, asupra celor trei moduri de a trăi realitatea ale copilului (în diferite etape ale evoluţiei lui) şi, prin urmare, şi ale poetului care scrie despre şi pentru copii. Distincţia dintre aceste trei moduri, convenţională desigur, ni s-a părut de un real folos în procesul interpretării adecvate a creaţiei scriitorului. Vorba e că farmecul fanteziei, calitate constantă a poeziei vieriene, s-a manifestat în moduri diferite. Îmbinarea concretului cu abstractul, o altă particularitate esenţială a operei de artă, a luat, de asemenea, înfăţişări diverse pe parcursul drumului de creaţie al poetului. În fine, raportul dintre simplitate şi complexitate, dintre expunerea aparent simplă şi nevinovată a unui fapt existenţial şi sugestia unei idei care depăşeşte considerabil sensul, valoarea şi importanţa enunţului pus la temelia operei, ca factori nu atât opuşi între ei, cât aflaţi într-un intim proces de interacţiune, n-a fost nici el acelaşi în toate poeziile autorului. Drept consecinţă, împărţirea poeziilor scriitorului în trei categorii, în funcţie de evoluţia celor trei moduri de manifestare a numitelor date esenţiale ale poeziei, ni s-a părut foarte productivă pentru desluşirea unor particularităţi definitorii ale creaţiei vieriene.

Poezia de notaţie simplă, de consemnare directă a unor fapte şi întâmplări concrete, datorată simplicităţii «absolute» a gândirii copilului, uimirii neprefăcute (ingenue) a acestuia în faţa lucrurilor/obiectelor/situaţiilor elementare cu care vine în contact, reprezintă – în închipuirea noastră – primul mod de a trăi realitatea, specific copilului. „Bună este mama, / Bun e soarele pe creste. / Soarele e unul, / Mama una este” (în altă variantă: „Mama ne mângâie, / Soarele luceşte. / Soarele e unul, / Mama una este”) – simpla constatare a unicităţii soarelui şi a mamei, comparaţia neforţată între soare şi mamă sunt, într-un sens, la nivelul cel mai de jos al fanteziei. Chiar atunci când în expunerea nepretenţioasă a unei întâmplări ordinare intervine o întorsătură zglobie a «subiectului», revelaţia nu este atât din domeniul interpretării faptelor vieţii, cât din acela al simplei sesizări a acestora: „Pe sub ierburi, lunecoasă, / Umblă ca un şarpe o coasă. / Fraga tremură la soare: / – Unde sunt copiii oare?”. Predomină gândirea concretă a copilului-personaj. Drept că alteori poanta istorioarei, a parabolei cultivate de Grigore Vieru cu insistenţă, introduce în poezie un început de «interpretare», altfel zis – de gândire abstractă şi de apreciere a faptelor consemnate, ca în miniatura citată deja despre purcelul murdar care se grăbeşte să-şi facă baie… „în glod”. Atitudinea umoristică a autorului colorează afectiv întreaga istorioară, invitând cititorul la meditaţie. Şi pe măsură ce momentul acesta, al gândirii abstracte a copilului şi, respectiv, al interpretării etice a faptelor vieţii, se afirmă cu tot mai multă vigoare, se cristalizează cel de-al doilea mod de a trăi lumea/realitatea al copilului. În poezia corespunzătoare acestui mod de a fi al copilului anecdoticul, în sensul simplei consemnări de către autor a faptelor şi întâmplărilor vieţii, nu mai predomină, ci constituie doar un punct de plecare pentru promovarea unei idei deosebite. Fantezia, nelipsită nici în istorioarele de natura celor citate mai devreme, este acum mai activă, mai iscoditoare în a descoperi semnificaţii etice, sociale, politice chiar. Concretul nu dispare, ci trece (cu cât mai firesc şi mai puţin declarat, cu atât mai bine) în abstracţia pe care o conştientizează copilul. „S-a stins soarele cel bun. / Eu mă culc, poveşti îmi spun, / Dar niciuna nu-i frumoasă… / Greu e singurel în casă!” În interpretarea propusă în versul de încheiere al miniaturii, la nivelul înţelegerii copilului, a singurătăţii puiului de melc, îşi află locul problema existenţială, tendinţa pătrunderii copilului (şi, bineînţeles, a autorului!) dincolo de stratul exterior al faptului divers comunicat, constatat. Jocul nevinovat al peştişorilor care îşi dau telefoane nu este numai un joc nevinovat, numai un spectacol iniţiat de autor din neavând ce face. Acum, la un alt nivel de înţelegere/interpretare a lucrurilor, copilul conştientizează aspectul complicat al existenţei, a cărui sesizare lipseşte în poeziile corespunzătoare primului mod de a trăi realitatea al copilului. Peştişorului care „tot dă la telefoane”… „nimeni de niciunde / Nu-i răspunde, nu-i răspunde. / Nici un peşte nu-i acasă, / Fiindcă ei nici nu au casă…”. Strigătul final – „– Alo, alo!” se umple firesc şi pe neaşteptate de semnificaţii abia intuite de cititorul sensibil şi capabil de coborâre în subteranele textului. Poetul obţine un grad de abstractizare a concretului, neîntâlnit în operele clasificabile în prima categorie (la care ne-am referit mai devreme). Pomul care „din rodul care-l are / Dă la mic şi dă la mare” nu este numai darnic, dar şi modest („cui cât dă anume / Nu se laudă la lume”). În afară de ciocârlie şi de strugurul de poamă, în universul copilului apar de odată nişte „jivini cu vicleşuguri”. Gândirea concretă a personajului-copil tinde tot mai insistent spre intuirea sensului, a semnificaţiei textului. Drept consecinţă, are loc o schimbare evidentă a procedeelor de creaţie ale scriitorului: devine frecventă intervenţia lui directă în expunerea faptelor/întâmplărilor vieţii; în copil se trezeşte mentorul (exemplu de la adulţi?), poetul «împrumută» de la el câte o unealtă de lucru. Papuceii sfădăuşi din poezia omonimă se învrednicesc de aprecieri directe („mici… proşti”), nevoia de a interpreta concretul îl determină pe autor să se adreseze copilului în mod direct, făţiş, chiar didacticist: „Eşti mai mare, porţi nădragi, / Tu de ce nu mi-i împaci?” Parabola „Cum se spală ariciorii” se încheie de-a dreptul didacticist: „Bucuraţi-vă, măi pici, / Că nu sunteţi pui de-arici!”

Acest al doilea mod de a trăi realitatea al copilului nu se realizează în întregime în operele clasificabile în categoria a doua. Cauzat în  mod obiectiv de un alt nivel al dezvoltării copilului-personaj , el trece pe neobservate într-un al treilea mod de a trăi realitatea obiectivă, care stă la temelia unei a treia categorii de opere, căreia îi este caracteristică, într-o măsură mai mare, capacitatea de a abstractiza/generaliza/interpreta faptele vieţii, respectiv – «datele» concrete ale textului literar. Din această categorie de opere fac parte acelea în care Grigore Vieru dezvăluie filozofia existenţei umane, la un nivel evoluat considerabil de înţelegere a lucrurilor. De data aceasta concretul (anecdoticul) nu predomină, ca în poeziile din prima categorie; semnificaţia abstractă (generalizatoare şi esenţială) a concretului nu este atât de simplă şi de clară, ca în operele clasificabile la categoria a doua; acum semnificaţia predomină autoritar asupra concretului (anecdoticului) capabil să declanşeze gândirea adâncă a copilului-personaj. De importanţa acesteia depinde profunzimea şi valoarea operei. Prezenţa semnificaţiei certifică o complexitate ideatică avansată a poeziei, uneori inaccesibilă în întregime copilului, ba nici adultului de altfel. Parabola „Fulguşorii”, de exemplu, nu mai este o poezie pentru copii în sensul consacrat al noţiunii. „Fulguşorii din Carpaţi, scrie Vieru, îmi sunt tare supăraţi, / Fiindcă, – zic ei, – vezi mata, / N-avem unde alerga. // Muntele e tare mare, / El ajunge pân’ la soare / Şi noi din pricina sa / N-avem unde alerga”. // Dar şi muntele răspunde: / – Înţeleg că n-aveţi unde… / Însă eu, măi gâgâlici, / Nu mă pot muta de-aici!” Subtextul situaţiei evocate de poet, semnificaţiile latente ale acesteia ne «trimit» la condiţia existenţei tragice; spectacolul jucat de fulguşori şi de munte nu este simplu nici în aparenţă, dar seriozitatea lui se conţine în esenţă. Dezvăluirea unor adevăruri mari (uneori prea mari pentru a fi înţelese în întregime de copil) constituie raţiunea de a exista a numeroase poezii vieriene. Numim, pentru început, parabola „Urme”, în care autorul evocă un fost luptător care şi-a pierdut un picior pe front şi acum „urma lui – desperecheată / Pe zăpezile adânci / Fără urma dreaptă iată / Trist îi este urmei stângi” şi numai „ieşind în drum de-odată / Şi pierzându-se pe drum, / Nu mai e însingurată, / Nu mai este tristă-acum”. Omul încadrat între ai săi, încorporat în societatea de dincolo de „ograda” sa, îşi învinge singurătatea, spre deosebire de melcul care-şi face casa-n aşa fel „numai cât să-ncapă el” (am citat dintr-o altă poezie nimbată de o semnificaţie etică profundă).

Or, capodopera vieriană în care simplitatea aparentă pe lângă care multă lume ar putea trece fără să se scandalizeze în vreun fel şi complexitatea ideatică deosebită, care a dat naştere unui scandal editorial-poligrafic de pomină, a fost scrisă în1960, afost publicată în cartea „Versuri” în 1965, dar a stârnit mare tămbălău în 1970, când poezia respectivă a fost extirpată din tirajul tipărit în întregime al cărţii „Trei iezi” (7000 de exemplare!), peste titlul ei – în „Cuprins” – aplicându-se o pată groasă de vopsea tipografică. E vorba de mult discutatul „Curcubeu”, în care „trei băieţi / Nătăfleţi – / Unul creţ / Şi altul cârn, / Celalt / Pistruiet / Şi gros – / C-o prăjină şi un târn / Au dat curcubeul jos”, după care „stă de-şi ia / Fiecare partea sa: / Cârnu – albastrul de cicoare, / Creţul – galbenul de soare, / Celalt – roşul şi-a ales”. Însă dezmembrat în părţile sale componente, curcubeul nu există: nici mama unuia dintre băieţi, nici tatăl altuia, nici bunica celui se-al treilea nu văd nici un curcubeu. Faptul acesta îi amărăşte pe copii „şi acum / Se-adună iarăşi / Să se joace – / Buni tovarăşi – / Şi cu-albastrul de cicoare, / Şi cu galbenul de soare, / Şi cu roşul ca de foc… / De, ca fraţii! La un loc”. Numai în unitatea lor naturală culorile roşie, galbenă şi albastră îşi reconstituie calitatea de curcubeu, iar copiii uniţi sub flamura întregită redevin… fraţi oare „îmi râd tustrei / Şi-aleargă / Şi-i mirată lumea întreagă: / – Ia ce curcubeu frumos! / Măi copii, / De un’ l-aţi scos?!”

Faptele concrete evocate de scriitor sunt simple, pot fi considerate drept ceva întâmplător eşalonate în ordinea respectivă, după cum pot fi înţelese ca o operaţie migălos pregătită în vederea unei semnificaţii majore, roşul, galbenul şi albastrul reprezentând/constituind steagul României. Oricum, ideologia comunistă a reacţionat furios, extirpând poezia din tirajul gata tipărit al cărţii. Ceea ce ne rămâne nouă de spus e că în planul concret al textului se întâmplau lucruri extrem de simple, obişnuite, la îndemâna tuturor, însă vedeţi şi dumneavoastră, stimaţi cititori, că în planul din adâncime al textului culorile alese de poet, de un anumit fel şi într-o anumită ordine, semnifică ceva neordinar, ceva esenţial pentru înţelegerea actului de creaţie ca sugestie a unui adevăr istoric pe care nici pe departe nu orice autor ar fi fost în măsură să-l promoveze într-o poezie atât de simplă, s-ar părea, care însă n-a fost şi nu este simplă în adâncimea ei ideatică.

E adâncimea care a lipsit întregii poezii pentru copii est-prutene de până la 1957 şi pe care a reuşit s-o exprime în mai multe lucrări Grigore Vieru, cea intitulată „Curcubeul” fiind concludentă într-un grad superior. E o poezie capabilă să inaugureze perspective largi unei gândiri literar-artistice de durată, care să se soldeze cu opere în măsură să echivaleze ori – de ce nu? – să depăşească performanţele oferite de Grigore Vieru. Practica literară a marelui dispărut la 18 ianuarie 2009 este una generatoare de o gândire şi o expresie evoluate, mereu mai profunde şi mai incitante. De aceea, am decis să mergem pe urmele lui Andrei Ţurcanu, care constata – cu ani în urmă – în creaţia vieriană „un avans de o oră”. Este adevărat că exegetul lămurea în finalul articolului său că „acel răstimp care există între intuiţia artistului adevărat şi oarba inerţie a epigonului” egalează „cu o veşnicie” (Andrei Ţurcanu, Martor ocular, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1983, p. 218), dar simţim în mod irezistibil obligaţia de a preciza că, făcând un pas grandios de la poezia noastră pentru copii de până la 1957, Grigore Vieru a deschis acestei branşe a literaturii române din Republica Moldova perspective valabile pentru o viaţă întreagă. De aici încolo poezia pentru copii din această parte a arealului românesc n-are dreptul de a mai fi searbădă, puerilă, adică aşa cum arăta ea înainte de 1957.

Ion Ciocanu (2009)

Anunțuri

4 gânduri despre „GRIGORE VIERU: AVANSUL DE O VIAŢĂ

  1. […] GRIGORE VIERU: AVANSUL DE O VIAŢĂ […]

  2. […] unul dintre „Pomelnicele” despre care vorbește Constantin Tănase e și un poem dedicat lui Ion Ciocanu. L-am căutat, pentru că îmi era dor să-l recitesc. Aici  doza de vanitate s-a terminat, pentru […]

  3. […] unul dintre „Pomelnicele” despre care vorbește Constantin Tănase e și un poem dedicat lui Ion Ciocanu. L-am căutat, pentru că îmi era dor să-l […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s