Citirea şi recitirea lui Victor Teleucă

(Fragmente din cea mai recentă publicație a lui Ion Ciocanu: Cărțile din noi. Articole, eseuri, cronici literare, Editura Pontos, Chișinău, 2011)

Poet şi publicist de o netăgăduită valoare, Victor Teleucă s-a bucurat de un studiu monografic („Ecuaţia poetică a înaltului”) şi de nenumărate articole şi recenzii, între care nu putem să nu pomenim pe acelea ale lui Mihai Cimpoi, Mihail Dolgan şi Theodor Codreanu.

Totuşi, creaţia poetului n-a fost deocamdată analizată suficient şi apreciată la justa ei valoare. Şi nu avem impertinenţa de a crede că lichidăm acest gol. Ne-am luat îndrăzneala de a încerca să dezvăluim aici, cel puţin, o parte a semnelor distinctive ale creaţiei „ultimului Teleucă”. O parte a unui întreg ce-şi aşteaptă în continuare investigatorii.

1. „Piramida singurătăţii” în contextul creaţiei poetului

În 2000 Victor Teleucă mai păstra vioiciunea tinerească şi alimenta speranţe reale prin tenacitatea cu care continua să exprime o filozofie prea puţin obişnuită în spaţiul nostru chişinăuian. O exprima în versuri descătuşate, altfel zis – libere de formele tradiţionale în poezia est-pruteană: în creaţia lui versul (versificaţia) era liber (liberă), pentru el (ea) nu existau canoane, strofa nu mai lua înfăţişarea unui catren ori a unei terţine, rima nu-şi avea locul neapărat la încheierea versului, ea fie că lipsea, fie că era „trimisă” de scriitor în mijlocul zicerii neordinare, iar dincolo de toate acestea şi alte amănunte şi detalii, versul lui ne punea în faţa unei cugetări profunde. Cartea lui din 2000 – „Piramida singurătăţii” – are subtitlul introspecţii, pe care autorul îl respectă de la prima până la ultima pagină, începând – evident – cu eseul inaugural.

E şi acesta o efigie a modului de a gândi pe care scriitorul îl avea, nu-i vorbă, poate chiar de la „Întoarcerea dramaticului eu” (1983), dar anume în 2000 l-am descoperit în toată fiinţa lui neobişnuită (pentru noi, cititorii – şi criticii de specialitate – acelui timp). După ce divulga, încă din titlu, că-şi propunea să vorbească despre „încercarea de a ne trăi momentul ca pe ceva al nostru”, urma întrebarea de esenţă filozofică „Dar al nostru? Există ceva şi al nostru?” Sublinierile din citate fiind ale autorului, noi putem acum numai bănui că îndărătul sintagmelor subliniate e un astfel de sens, de care n-am putut fi fascinaţi după cum a fost cazul, şi atâta sens, cât n-am cutezat să credem că ar fi omeneşte simplu de înţeles. Cu referire la acel „ceva al nostru” şi „ceva şi al nostru”, mai exact – la credinţa că „momentul” era în adevăr „al nostru” ori „şi al nostru”, Victor Teleucă nu pregeta să se/ne întrebe: „Nu suntem aici implicaţi în jocul aparenţelor?”, apoi: „Cât adevăr şi câtă stabilitate se conţine în ceea ce afirmăm?”

De la o afirmaţie la alta poetul ne duce, imaginar, în adâncul eului său liric pe care îl recunoşteam întrucâtva (nu numai din „Întoarcerea dramaticului eu”), dar pe care încă nu ni-l făcuserăm familiar. „Eul şi problemele Eului. Dacă nu le pot rezolva, simt marea satisfacţie a nemărginirii cu care sunt norocos să mă confrunt”, ni se destăinuieşte scriitorul. Şi mai departe: „Problemele iscate de eu sunt prioritare în micile, dar nesimplele mele preocupări zilnice”. Dacă la 1983 „Întoarcerea dramaticului eu” „era un titlu de carte”, în 2000 eul liric devenise pentru poet „o problemă conceptuală”.

Destăinuirea, ba chiar fundamentarea teoretică a modului său de a înţelege eul liric Victor Teleucă le punea într-o anumită relaţie cu dramatismul şi chiar cu tragismul existenţei umane, ambele mărginindu-se neapărat şi cu absurditatea acesteia. (Să mai spunem o dată că poetul a fost, din însăşi firea sa, o fiinţă aplecată de mult asupra unor înţelesuri ale lucrurilor, pe care (înţelesuri) nu le putea dezvălui în epoca de tristă amintire?) Eul liric este, subliniază autorul, ceva ce depăşeşte considerabil eul personal, „separat”; lui „îi este specific râsul-plânsul nostru naţional şi universal în acelaşi timp”, afirmaţie completată fără întârziere de o alta – că „râsul este de suprafaţă, exterior, pe când plânsul e ceva ce ţine de adâncurile inconştientului colectiv (Jung), grimasa râsului treptat fiind înlocuită cu grimasa plânsului, individul în cauză parcă şi-ar scoate de pe faţă o mască după alta şi, dacă ar continua, măştile nu s-ar termina niciodată, dar ar căpăta tot mai mult expresia stării tot mai dramatice sau mai tragice până la un moment când apar măştile absurdului…”.

Problema eului liric era, pentru Victor Teleucă, una principială, aflată în legătură directă cu aceea a gândirii. „Modernizarea vieţii cere gândire, multă gândire, să nu dispărem ca specie gânditoare. Multe generaţii nu au fost deprinse să gândească, şi nu pentru că nu a avut cine să le cultive această deprindere, ci pentru că aşa a fost vremea”.

Aşa fuseseră condiţiile în întreg imperiul sovietic, acestor condiţii fusese supus Teleucă însuşi, ca şi majoritatea covârşitoare a scriitorilor timpului, şi cartea din 2000 marca o epocă nouă în creaţia scriitorului, o epocă pe care am intuit-o la nivelul introspecţiei în cartea „Întoarcerea dramaticului eu”, dar care abia acum se lăsa conştientizată liber. Chiar prima poezie din carte sună ca un aforism doldora de semnificaţii, între care una de esenţă filozofică: „Avem/ un ceva al nos-/ tru pe care nu/ îl posedăm, dar/ care ne ţine-n/ picioare”. Pe potriva noutăţii afirmaţiei comunicate în mod sfidător fără concursul atributelor de totdeauna ale poeziei clasice este şi aranjarea grafică a enunţului poetic – în formă de cruce ori, mai degrabă, pilon care aduce a cruce. Prin îndrăzneala unei atari imagini, cartea „Piramida singurătăţii”, continuând introspecţiile proprii scritorului mai înainte, se anunţă ca o detaşare de formula lirică cultivată de el până atunci şi, totodată, inaugurează pârtia pe care aveau să-şi potrivească mersul cărţile lui de după 2000.

Poezia Tandemul râs-plâns, adeveritoare credinţei exprimate de autor în eseul inaugural al cărţii, îl prezintă pe Victor Teleucă în ipostaza filozofului întrebându-se direct şi fără a se conforma prozodiei tradiţionale: „Există şi-un adânc de dincolo de-adânc?” Răspunsul e dat de poet în aceeaşi formă liberă de canoane, descătuşată – repetăm, metaforică în stilul lui Teleucă cel de totdeauna, dar acum susţinută de o energie abundentă a „spunerii”, versul fiind în întregime o perioadă verbală lungă şi acaparatoare a interesului nostru pentru gândul filozofic nou şi incitant şi pentru forma oarecum prozastică, neobişnuită, a discursului: „Când râd apocaliptic oamenii sau plâng,/ un tic nervos, un nerv observ clipind/ în ochiul meu şi simt destinul ca pe-un/ zmeu cum foc răsuflă-n jurul meu; pe mi -/ ne sau pe cineva/ ne-au tras la sorţi şi/ iar spre-un vid avid misterioase porţi/ de fotoaparat spasmodic se deschid şi se / închid …”.

În continuare discursul poetic rămâne acelaşi, prozastic la prima vedere, profund metaforic în esenţă şi e dominat de preocuparea pentru râsul-plânsul omniprezent – „şi văd, ca pe-un ecran, multipli-/ cându-se pe gura şi pe ochii lor mulţimi/ de ochi şi guri, descresc râzând – plângând/ spre-un infinit interior din care parcă-ar/ fi venit nu-întâmplător şi iară se retrag/ din nou în lumea lor ca pân’la urmă să/ rămână – un singur ochi cu-o gură singură/ într-însul din care se întoarce/ râsu-amestecat cu plânsul/ ca într-un film invers/ când frunza se întoarce-n pom şi mă cutre-/ mur cum râde-plânge omul nostru mioritic…”.

Este o matrice poetică ce avea să fie reluată de autor în cartea „Ninge la o margine de existenţă”. Este un semn concret al faptului că „Piramida singurătăţii” a constituit, în creaţia lui Victor Teleucă, nu numai o continuare a semnelor concrete ale modernităţii poeziei lui de până la acea vreme, dar şi o deschidere – acum mai largă – spre creaţia de după 2000. Aceasta sub aspectul materiei/materialului filozofic pus la temelia discursului liric.

Or, Piramida singurătăţii a premers cărţii din 2002 şi în sensul unor idei, imagini, forme verbale concrete. În poezia Eseu, de exemplu, prima formă de verb impersonal este „– Ninge!”, după care verbul în cauză este „exploatat” de autor parcă anume ca o deschidere spre cartea ce avea să vină. „Afară ninge şi pe gând zăpada creşte…”, citim în poezia Alb nou, în care fenomenul ninsorii îi prilejuieşte autorului şi o altă metaforă de-a dreptul rarisimă: „Azi cerul ninge, sau nu, li- / vezile cereşti se scutură de / floare şi se scuză / că-au înflorit târziu…”.

Fenomenul ninsorii devine permanent în cartea de la 2000. „Acum plouă? se întreabă Teleucă, în stilul exemplificat de noi deja. Iar la iarnă va ninge? Cine mă poa-/ te convinge că va ninge…”. Precizăm că titlul poeziei din care cităm este Cadru existenţial şi realizăm că avem în faţă şi verbul a ninge, şi un adjectiv prevestitor întregului titlu de mai târziu : „Ninge la o margine de existenţă”.

La lectura altei poezii, Moment alb, ne pomenim în faţa „barierelor nins-viscolite”; Amintiri cu mama debutează direct: „Stau cu mama şi-afară ninge, dar ninge, / lupii albi ai zăpezilor urlă-n / virtutea sonoră-a zăpezilor desperate de-un alb…”; într-o altă piesă lirică autorul îşi satisface plăcerea de a întreba oarecum retoric, pentru ca tot atunci să reia vorba despre două fenomene naturale, unul fiind – evident – ninsoarea: „Acum plouă, dar ce-i adevărat din ce / plouă? La iarnă – o să ningă, dar ce-i / adevărat din ce o să ningă? // Ploaia, ninsoarea sau doar întrebarea? „

Ar mai fi să pomenim aici imaginile vii – cu zăpezi – din poezia Cimitir de ninsori, dar formulăm concluzia că albul, ninsoarea, starea naturală de a ninge, cu întreaga lor suită de semnificaţii, prefigurează într-un fel şi într-un sens, cel puţin în parte, cartea care avea să apară ulterior, „Ninge la o margine de existenţă”.

Zicem „cel puţin în parte”, şi ne grăbim să precizăm că Piramida singurătăţii va să semnifice o singurătate în sens filozofic profund, sugestie pe care o citim – negru pe alb – şi în poezia „Pierdere”, de unde cităm: „Nici o oază-n pustiul acesta de groază / a singurătăţii existenţiale, numai ni-/ sip ars…”.

„Marginea de existenţă” din titlul cărţii de la 2002 e sugerată pe la începutul volumului Piramida singurătăţii, în finalul poeziei Accidental: „Trăiesc concomitent şi viaţa mea şi/ moartea”. Hotarul dintre viaţă şi moarte ca „margine de existenţă” este evocat într-o altă piesă lirică, intitulată Bizare lucruri, din care cităm versuri despre dorul poetului, acela care „iernează prin somn/ şi visează viscole mari din care vede/ singurul unic doar albul pentru-a-l/ bucura prin prezenţă, prin mişcare şi/ viscol – vis ca la margine de lume,/ dar şi mai mult de existenţă…”.

Poate nu e lipsită de interes nici o altă observaţie referitoare la cartea Piramida singurătăţii ca izvor – într-un sens – al volumelor ulterioare ale poetului. Vorba e că o altă imagine frecventă în Piramida singurătăţii, marea („Satul în care/ m-am născut a fost un petic de fund din/ Marea Sarmatică…”) aduce cu sine – fireşte – nisipul („şi liniştea peste mine-şi aşterne nisipul…”), fapt important dacă-l raportăm la un alt titlu de carte, din 2006, – Improvizaţia nisipului, înţeles şi acesta în mod metaforic, eminamente poetic.

Oricum, cartea Piramida singurătăţii este o continuare a multor caracteristici esenţiale ale întregii creaţii lirice a poetului şi conţine, totodată, câteva probe incontestabile că atât prin modalitatea literară îmbrăţişată de scriitor – interpretarea lirică a unor fapte cu sens filozofic adânc, scrutarea profundă a obârşiei şi a naturii eului liric, atenţionarea cititorului asupra unor fenomene etice dureroase etc. –, cât şi prin tehnica versificaţiei şi prin unele amănunte şi detalii care aveau să fie reluate de autor mai târziu, a prevestit volumele Ninge la o margine de existenţă şi Improvizaţia nisipului, care au definitivat imaginea de poet cu adevărat modern a lui Victor Teleucă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s