2. Albul şi ninsoarea ca surse ale sugestiei poetice (în lirica lui Victor Teleucă)

(fragment din volumul Cărțile din noi, continuare)

Izvorâtă, în limitele ei esenţiale, din Piramida singurătăţii, cartea Ninge la o margine de existenţă ne-a relevat un poet modern de factură nichitastănesciană, diferit, totuşi, de autorul Necuvintelor, înainte de toate – printr-o căutare asiduă a sensurilor tăinuite ale lucrurilor şi fenomenelor, culminând cu acelea ale însăşi existenţei umane. Sunt sensuri ale acesteia, pe care tinereţea nici nu le caută şi pe care cei ajunşi la „o margine de existenţă”, chiar afişând gestul de a le căuta, nu le găsesc, neavând natura psihologico-intelectuală propice realizării intenţiei. Predispoziţia nativă a poetului a fost dintotdeauna marcată puternic de intuiţia semnificaţiilor filozofice profunde ale celor ce se întâmplau ori nu se întâmplau la ora gândirii/interpretării lor; am pomeni aici, cel puţin, două cărţi precedente – Întoarcerea dramaticului eu şi Încercarea de a nu muri, ambele prevestind tuspatru volumele de la urmă ale scriitorului.

Singurătatea a fost, în cartea din 2000, o categorie filozofică, a cărei abordare poetică îi deschidea lui Victor Teleucă posibilitatea de a glosa cu dezinvoltură asupra farmecelor şi limitelor dăinuirii omului în timp şi spaţiu. Drept care incomensurabila piramidă a singurătăţii omului (şi poetului) s-a dovedit, fireşte, o sursă inepuizabilă de stări şi intuiţii, una care putea să-i ajungă şi pentru o sută de ani.

Că n-a fost să dăinuie printre noi mai mult, e o realitate care nu se mai pretează interpretărilor de nici un fel. Dar e un imperativ de neamânat clarificarea conţinutului şi accepţiei sintagmei margine de existenţă şi a semnificaţiilor câtorva
realii – alb, ninge şi a derivatelor acestora – în contextul cărţii din 2002.

Marginea de existenţă este o metaforă a bilanţului, echivalent – la Victor Teleucă – nu cu o enumerare de realizări, după cum ar fi, poate, normal, ci cu o reţea deasă de întrebări, iscodiri ale sinelui său cu un alter ego al acestuia, exigent şi incoruptibil. „Vin de undeva, dar nu ştiu unde mă duc. E o veşnică ducere în ispită. Construiesc lumi imaginare, modele pentru fapte care ar trebui să urmeze. La marginea acestei lumi…” – am întrerupt citatul, pentru a lăsa să se înţeleagă că poetul intuia ora care-i permitea ori chiar îl obliga să afirme: „Simt căutarea: în mine, dincolo de mine”. În altă parte, i se adresa Providenţei: „Redă-mi nemărginirea pe care mi-ai luat-o/ din dreptul meu de viaţă ce astăzi se reduce/ la umbra singulară…”.

Poetul se simţea la barierele existenţei sale, dar nu admitea să cedeze implacabilului fără o altă „încercare de a nu muri”. Iată-l cugetând intens, cu sete, în glas: „Nu sunt cel care visează să răstoarne lumea, cu atât mai mult, la vârsta mea, când combustibilul (timpul) mi s-a terminat şi înaintez, mă mişc, făcându-mi-se o traiectorie ce reiese din forţa inerţiei, şi locul unde va fi să mă opresc ar putea fi precizat, dar numai după cercetarea acestei inerţii… Aş putea adăuga la cele existente nişte păreri, pentru a lumina anumite unghiuri de umbră (conuri de umbră). Încerc doar să-mi ascult dedesubtul, spaţiile de dincolo de barierele existenţei, dar care se află în însăşi existenţa. Mai am şi un donquijotism în mine de a mă lupta cu morile de vânt…”.

Înainte de a formula în chip simplist semnificaţia expresiei margine de existenţă, ne vedem nevoiţi să mai transcriem un crâmpei de meditaţie teleuciană: „Sunt anumite restricţii pe care nu le poate contramanda nici un parlament din lume. Nu eşti lăsat să iei cu tine nimic pe lumea cealaltă…”.

Aşa se face că titlul cărţii din 2002 conţine atât aluzia transparentă, chiar dacă e fixată pe hârtie în mod metaforic, la timpul şi locul în care poetul ne destăinuia meditaţiile sale, cât şi motivul pentru care ni le divulga: el ne dorea ştiutori şi – de ce nu? – înţelegători a ceea ce-l preocupa la respectiva margine de existenţă.

Or, meditaţiile lui Victor Teleucă nu ţin în exclusivitate de anul 2002. „Această carte am conceput-o în ’92…”, ni se confesează scriitorul, şi confesiunea lui ne îndreptăţeşte să credem că tot ce evocă autorul este rodul unor cugetări îndelungate, bine cântărite, verificate. Lectura cărţii ne prilejuieşte cunoaşterea multor momente concrete ale creaţiei autorului, înţelegerea felului de a fi şi de a se manifesta în literatură. Eminescu şi Arghezi, Stănescu şi Ion Minulescu, Paul Éluard şi Jacques Derrida, Platon şi Socrate, Heraclit şi Descartes, Blaise Pascal şi Wittgenstein, Martin Heidegger şi Emil Cioran, Giambattista Vico şi Lucian Blaga, Sigmund Freud şi Kazimir Malevici, apoi atâţia alţi scriitori şi filozofi naţionali şi universali, clasici şi contemporani îi sunt familiari, ca nişte afluenţi generoşi ai eseisticii şi, în genere, ai cugetării lui! Nenumărate opere de întâia mărime ale artei şi gândirii umane sunt invocate ori chiar supuse interpretării în paginile acestei cărţi, consolidându-i valoarea de operă instructivă cu reali sorţi de a ne influenţa („Biblia e o carte sfântă nu numai prin ce se spune în ea, dar şi prin cum se spune”, „Aseară am visat Pătratul negru al lui Malevici. Din adâncurile lui negre s-a ivit un punct alb de lumină care, crescând spre mine, se prefăcu în copăcelul cel de piersic înflorit…”, „Ninge şi pianul cântă. Şi-a adus aminte de „Te uită cum ninge decembre”, răvăşind amintirile şi memoria lui Bacovia…”). De o importanţă principială şi netrecătoare sunt consideraţiile poetului despre cuvânt şi, mai larg, despre limbă în viaţa omului şi a societăţii: „Priviţi, ascultaţi, luaţi aminte – numai ce de-a bucurii lingvistice făcând cale bătută spre sinonimie ori ieşind din ea să cuprindă necuprinsul, ca, totuşi, să-l cuprindă într-o anumită măsură: spun, vorbesc, zic, îndrug, îngăim, adaug, continuu, flecăresc, leorbăiesc, trăncănesc, hodorogesc… Le-am luat aşa, la întâmplare, fără a le alege şi a mai căuta şi altele, fără nici un fel de pregătire, dar câte o mai fi fiind ascunse ca vrăbiile în streşinile limbii, şi toate din neamul spusului şi-al vorbitului, avar de nestemate, formând câte sinonime, tot atâtea faţete la acelaşi sens ori bulgăre de pietre scumpe din diadema sau brăţara limbii noastre”, „Odată cu limba se naşte o lume, dar cu ea poate şi muri”, „Limba este memoria unei naţiuni care se respectă”…

Ar fi multe de spus despre valoarea neîndoielnică a cărţii finisate de autor la intuita sa margine de existenţă. Dar … de ce ninge? De ce o adevărată avalanşă de alb în paginile ei? Adjectivul şi, folosit cu sens poetic, epitetul alb este o permanenţă în întreaga carte, plasticizând spuneri şi nuanţând evocări şi descrieri pline de farmec. Constituind în paginile volumului simbioza naturală cu substantivele iarnă, zăpadă, ninsoare, adjectivul, uneori substantivizat, alb ajunge element eminamente poetic al meditaţiilor autorului, încărcându-se de valenţe metaforice impresionante. „Ninge şi peste existenţa mea, ninge aceeaşi existenţă, albă ca iarna” – citim şi rămânem frapaţi, esteticeşte încântaţi de transferul adjectivului albă asupra existenţei însăşi a autorului. Existenţa (în sens filozofic) se pomeneşte, la un moment dat, însoţită de ninsoarea, de „răcoarea fulgilor” şi capătă denumirea „răcoarea asta existenţială” până autorul/naratorul meditaţiei spune răspicat:
„… Ninsoarea începe să vâjâie în hogeagurile destinului meu”.

La prima vedere având sens negativ, albul/ninsoarea nu este un epitet rectiliniu; în anumite contexte concrete el/ea se învredniceşte de conotaţii pe de-a-ntregul pozitive, ca în tirada „Ninge peste câmpiile sufletelor noastre arate de plugul nădejdii şi semănate de mâna aceleiaşi nădejdi cu sămânţă de aleasă nădejde să crească din sufletele noastre holda nădejdii omeneşti de totdeauna…”. Alteori albul semnifică, surprinzător, ceva imaterial ori chiar inexistent, pur imaginar, ca un simplu fel de a spune: „Atâtea ierni la rând nu a nins, ori a nins pretutindeni, şi în asemenea cazuri vrei cu adevărat să ningă şi începe să-ţi ningă prin vis, imaginar, cu fulguraţii neaşteptate pe cerul propriului tău suflet, necăjit sau mai puţin necăjit, dar ninge prin vis, în vis şi aievea, cade o ninsoare albă… Timpul trece ca ninsoarea asta atât de uşoară şi complexată de albul inexistent… şi aceste umbre, în loc să se facă mai pronunţate, să se developeze ca pe o hârtie fotografică, ele treptat dispar, se închid dincolo de albul iernii, dincolo de orice alb şi chiar dincolo de inexistenţa acestui alb, care nu înseamnă nimic şi în acelaşi timp înseamnă totul”.

Polisemantic şi învrednicindu-se de conotaţii artistice diferite în contexte diferite, albul devine o expresie ce va să însemne, pe rând, puritatea, altfel zis – curăţenia şi bună-cuviinţa în cele mai diverse situaţii: „Îmi fac rezerve de alb. Pentru aici/ şi pentru acum, rezerve de alb cât/ o noapte polară;/ alb pentru alb, alb pentru negru, alb/ pentru cei ce trăiesc, alb pentru cei/ ce curând o să moară…”.

Însăşi poezia e, în accepţia autorului, o împărăţie a albului ca semn viu şi calitate nelipsită atunci când ea e inspirată şi corespunde menirii sale sănătoase de totdeauna: „Poezia naşte frumoşi oameni de zăpadă care ninge frumos şi se curăţă lumea de murdăria cotidianului. Poezia rămâne o nălucire cu trepte fantastice pe care poţi urca în treptele construite tot din zăpadă ori ceva din catedralele italiene făcute din marmură albă, era cât pe ce să spun din metaforă albă, ceea ce ar fi fost mai aproape de adevăr”. Şi încă o opinie a poetului, în care albul/viscolul/zăpada se dovedesc părţi componente ale discursului liric original şi captivant pus la temelia cărţii din 2002, stârnind în forul intim al cititorului ecouri plăcute şi angajante în procesul de clarificare a felului de a fi al poeziei lui Victor Teleucă, în particular – al celei din ultimii ani: „Când poeţii scriu inspirat, ei nu au nici o legătură directă cu realitatea. Parcă ar merge printr-un viscol. Nimic în cele patru puncte cardinale, decât alb mişcător, curăţenie mişcătoare… Totul atunci este alb, poeţii – oameni de zăpadă, gândind alb gândiri dalbe; e ceva fără sfârşit şi fără început, e un infinit mişcător în căutarea unui alb şi mai alb.”

Multiplană/multiaspectuală e semnificaţia albului în cartea „Ninge la o margine de existenţă” şi nu se lasă „prinsă” cu uşurinţă în ceea ce are ea esenţial, oferindu-ne libertatea de a continua căutările/dibuirile care ne-ar edifica temeinic asupra rosturilor lui. Enigmatic şi îmbietor spre o reluare atentă şi profundă a lecturii poeziei scriitorului, albul se dovedeşte un dat fundamental al concepţiei lui Victor Teleucă despre creaţia literară, de vreme ce „poezia este o convalescenţă spirituală a albului din oameni”.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s