4. Prezenţă permanentă în viaţa noastră spirituală

Fragment din volumul Cărțile din noi (continuare)

Nu este cazul să polemizăm cu redutabilul cercetător literar Theodor Codreanu, care afirmă că „Improvizaţia nisipului este, probabil, cea mai înaltă realizare artistică a lui Victor Teleucă”. Şi nu e cazul să discutăm – aici – dacă Ninge la o margine de existenţă este „cartea anului 2002” a literaturii române, după cum a spus acelaşi critic. Pentru noi personal Victor Teleucă este poetul care prin fiecare nouă carte făcea dovada unei noi şi neîndoielnic „înalte realizări”. Chiar poemul Răscruce, tributar ideologiei timpului, a constituit – la 1958 – un debut literar neordinar. Nici La ruptul apelor (1960), nici cartea Nelinişti (1962), nici celelalte care au urmat n-au fost apariţii editoriale ordinare. Momentul inimii, Încercarea de a nu muri, Întoarcerea dramaticului eu, Piramida singurătăţii au fost – fiecare la ora apariţiei – trepte sigure ale unei evoluţii literare de necontestat. Că a avut şi cărţi oarecum obişnuite, trecute sub tăcere, ca Eroica, şi n-a făcut senzaţie la timpul său volumul de eseuri Goniţi pasărea de cenuşă, e adevărat. Însă la fel de adevărat este că prin modul său de a înţelege viaţa şi arta, prin scrisul său care a tins mereu să conjuge în chip original lirica şi filozofia poetul s-a manifestat ca un inovator îndrăzneţ al liricii est-prutene, unul marcat puternic de pecetea modernităţii în anii/deceniile care nu prea stimulau căutările, înnoirile, depăşirile. Am vorbit despre felul de a exista în literatură al lui Victor Teleucă în portretul literar închinat poetului din manualul nostru Literatura română. Studii şi materiale pentru învăţământul preuniversitar (2003), şi nu revenim. Atragem luarea aminte a iubitorilor de literatură asupra noii cărţi a scriitorului – Improvizaţia nisipului (2006), care se constituie, în mare parte, din meditaţii de natură filozofică, nefiind ceea ce numim de obicei literatură propriu-zis artistică. Sunt gânduri care l-au obsedat multă vreme, încă de pe când prezenta la radio şi în presa scrisă un serial de tablete intitulat Laborator intim sau poate şi de mai înainte. Cine l-a cunoscut îndeaproape, ştie că poetul era înclinat spre despicarea firului în patru. Ce-i drept, a fost întotdeauna de o prudenţă exagerată (a recunoscut-o el însuşi: „ Am avut imprudenţa să fiu prudent. Toate nenorocirile de la asta mi s-au tras”. – În cartea Ninge la o margine de existenţă, pag. 158), nu-şi permitea să discute oricând şi, mai ales, cu oricine. Noi personal, care i-am fost redactor de carte şi, în 1975, autor al unui articol de polemică Cu gândul la cititor, pe care l-a publicat (la 20 decembrie) uzitând de o stratagemă ieşită din comun, ca să nu prindă firul Valeriu Senic şi Anatol Gavrilov (căci anume aceşti colegi ne aduceau grave învinuiri de ordin ideologic pe trei pagini întregi ale săptămânalului „Cultura”) ori, mai ales, inspiratorul lor de la Comitetul Central al partidului, l-am cunoscut şi în situaţii care nu prea cadrau cu imaginea de redactor-şef fidel conducerii de vârf a republicii ori de membru al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor (care funcţie presupunea şi ea câte ceva neafişat oficial). Văzându-ne ultragiat, şi încă pe nedrept, ne-a vorbit şi despre o seamă de tabuuri literare (în acei ani), şi despre necesitatea (sic!) de a le accepta şi chiar respecta, în pofida stupidităţii lor, de care era conştient. Citim acum: „Stau aici, în laboratorul meu intim, şi mă conving de ideea de existenţă. La o vârstă mai tânără, de obicei se visează, se fac iluzii, acum problemele capătă o nouă întorsătură, vrei să desfaci firul în patru (sublinierea ne aparţine. – I.C.) şi să cauţi în el perpetuum-ul mobile. Înainte era întrebarea: ce e asta, dar acum te întrebi de ce asta nu e asta, fiindcă doar pentru un animal asta este asta”, şi parcă-l vedem îngândurat – încă de pe la 1975 – că multe lucruri declarate asta nicidecum nu erau asta.

Continuăm lectura: „Veţi fi cu noi, veţi fi împotriva voastră. Voi sunteţi anti-voi, cum noi suntem anti-noi. Totdeauna cineva este împotriva cuiva, şi invers, dar în primul rând împotriva sa.

Legile dialecticii”.

Ne putem considera unul dintre puţinii care pot confirma că acest mod de a cugeta i-a fost specific poetului încă de pe când atari afirmaţii puteau să te coste nu numai postul/funcţia.

Din aceeaşi pagină 283 a cărţii Improvizaţia nisipului cităm: „Auzim deseori vorbindu-se: un om rău ca un câine. Dar expresia este incompletă, cu tot dinadinsul ea tinde să se inverseze într-un câine rău ca un om. Şi câinii, şi oamenii sunt la fel huiduiţi şi bătuţi cu pietre la direct şi la figurat. Şi câinii, şi oamenii se mănâncă de la bucata de pâine (de os). Îndată cum s-a pus mâna (laba) pe ea, cineva vede, se începe „mârâitul”, adică: no passaran!

Se cam încurcă soarta de om cu soarta de câine.

Şi asta e tot una din legile dialecticii?”

Care hotărâri sau indicaţii partinice ar fi stimulat o atare gândire? Care postulate ale „realismului socialist” ar fi încăput-o? Care redactor-şef ar fi demonstrat-o în scris? Ori cel puţin la o agapă „tovărăşească” în compania unui instructor al Comitetului Central al partidului, cu care – de altfel – l-am surprins nu o dată?

Slujitor (totuşi) al regimului dus (sperăm) fără întoarcere, în măsura în care scriitorii învestiţi cu funcţii de răspundere în mod obiectiv n-au putut să nu fie,Victor Teleucă n-a fost un răsfăţat. „De câte ori viaţa m-a dat cu capul de pereţi, ni se destăinuieşte scriitorul în cartea la care ne referim, şi vedeam stele verzi, de atâtea ori, în primul rând, m-am minunat cât de verzi erau stelele. O predilecţie spre colţuros şi neînduplecare. Lucrul acesta m-a făcut să mă împac cu V. V. Nalimov, primul de la care am aflat că în natură nu există nici un fel de culoare şi tot ce credem noi că e culoare nu e decât o halucinaţie a ochilor noştri. Dovadă sunt şi stelele verzi pe care le vedem de atâtea ori.

Şi, totuşi, verdele cela din stele! Irepetabil! Îl poţi vedea numai dat cu capul de pereţi”.

E un început de filozofie propriu-zisă, cu o referinţă la un savant. Or, autorul meditaţiei face, pe parcursul volumului Improvizaţia nisipului, nenumărate referinţe la Hegel şi Descartes, la Noica şi Heidegger, la Socrate şi Wittgenstein, apoi şi la atâţia alţi cugetători de excepţie! Vasăzică, Victor Teleucă i-a frecventat şi i-a asimilat, şi-a format – de-a lungul vieţii – modul acela specific de a despica firul în patru, de care am pomenit mai devreme. E altceva că anume şi mai cu seamă la marginea existenţei sale fizice procesul de formare/consolidare a acestui modus cogitandi s-a intensificat, a luat amploare şi s-a afirmat sub formă de carte. De altfel, ar fi fost instructiv şi absolut important dacă îngrijitorii acesteia ar fi reuşit să indice, măcar cu aproximaţie şi cel puţin în unele cazuri, data formulării ideilor de către scriitor: l-am înţelege, probabil, în evoluţia sa firească anume ca gânditor!

Ca un gânditor artist, subliniem. Chiar tableta despre stelele verzi, citată adineauri, este de o artisticitate perfectă. Apoi cea despre calul şarg, ce păştea pe o vale de la nordul Ocniţei şi despre care şoferul a zis că e calul troian cu burta plină de soldaţi şi că „ei vor cuceri Troia”. Apoi altele şi altele, unele – marcate de elementul inefabil, abia intuit de noi, cititorii, cărora nu ni-i dat să pătrundem în adâncimea lor de origine, de vreme ce nu cunoaştem când anume şi în ce împrejurări concrete le-a formulat autorul şi alte amănunte referitoare la ele.

Un gânditor artist e Victor Teleucă, mai ales, în poeziile propriu-zise incluse în volum, exemplu imposibil de pus la îndoială fiind antologica Ninge la o margine de existenţă, atât de simplă în planul din faţă şi atât de bogată în sugestii lirice generate de vraja ancestrală, de „această margine a existenţei,/în spaţiul acesta dintre mine şi mare”, de senzaţia eului liric tradusă prin „mor de plăcere, şi-n moartea asta mă simt bine / ba chiar mai mult, mai mult decât bine” şi de acordul final că „alţii vor lumea s-o aibă, să se simtă cu nimb, / eu am plăcerea smintită-a ninsorii / pe care pe nici o avere din lume n-o schimb”.

Că e o simplitate amăgitoare, una complexă în esenţa ei, e o altă dovadă a modernităţii creaţiei scriitorului. Spunem aceasta şi ne surprindem că ajungem şi noi la afirmaţia citată la început a lui Theodor Codreanu, dar cu specificarea că nu e vorba de o categorisire valorică indiscutabilă, ci de relevarea faptului că Improvizaţia nisipului, carte de proză lirico-filozofică alternând armonios cu poezia de natură narativ-metaforică, nutrită de seve de asemenea filozofice, este de altă factură, deosebindu-se de celelalte volume ale autorului prin modalitatea literară dominantă aici. I-am zice poemul de pe urmă al scriitorului, continuându-l şi, totodată, diversificându-l. Nu insistăm orbeşte în precizarea propusă, însă dispariţia fizică a scriitorului ne obligă la o retrospectivă în urma căreia mai zicem o dată că Victor Teleucă ne-a lăsat multe cărţi care, la timpul apariţiei lor, alimentau convingerea că şi ele constituiau cele mai… înalte realizări.

Şi mai e ceva: dincolo de o concluzie sau alta, Victor Teleucă rămâne şi azi un poet în măsură să incite cititorul, să-i dezvăluie acestuia frumuseţi literare şi adevăruri existenţiale adânci, prin Ninge la o margine de existenţă şi Improvizaţia nisipului, dându-ne speranţa că moartea lui fizică nu înseamnă că scriitorul n-ar fi prezent şi azi în viaţa noastră spirituală.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s