5. Conştientizarea singularităţii unui mare poet

Fragment din volumul Cărțile din noi (continuare)

O carte-eveniment a văzut lumina tiparului la Tipografia Universul: – Victor Teleucă – un heraclitean transmodern (2010). Neordinarul poet, publicist şi traducător n-a fost trecut sub tăcere în timpul vieţii, el s-a învrednicit de o monografie – „Ecuaţia poetică a înaltului” (1986) – şi de o sinteză critico-literară pentru elevi şi profesori – „Creaţia lui Victor Teleucă în şcoală” (1985); despre creaţia sa au publicat articole meritorii Mihai Cimpoi, Mihail Dolgan, Elena Ţau, Ana Bantoş, Eliza Botezatu şi alţi exegeţi.

S-a întâmplat însă că în continuarea cărţilor Încercarea de a nu muri (1980), Întoarcerea dramaticului Eu (1983) şi Piramida singurătăţii (2000), care sunt considerate aproape unanim ca cele mai rezistente volume ale poetului, Victor Teleucă să dea măsura adevărată a talentului său în câteva publicaţii tipărite după trecerea autorului la cele veşnice – Ninge la o margine de existenţă (2002), Decebal (2003) şi Improvizaţia nisipului (2006). Or, nici aceste cărţi n-au fost neglijate de exegeţi, dintre aceştia remarcându-se îndeosebi Theodor Codreanu şi Mihai Cimpoi.

La ora actuală moştenirea poetică şi cea publicistică a scriitorului (prin publicarea unor eseuri de zile mari, ca Răsărit de Luceafăr şi Car frumos cu patru boi) ni se prezintă ca ceva bine conturat, mai cu seamă dacă luăm în considerare eseurile şi medalioanele scriitorului inserate în cartea Victor Teleucă – un heraclitean transmodern (2010): referinţele sale la Mihai Eminescu, Ion Creangă, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Nicolai Costenco, George Meniuc, Vitalie Tulnic, Grigore Vieru şi Liviu Damian, iar de fapt… de ce nu şi la Alexei Marinat, Aureliu Busuioc, Nicolae Esinencu, Nicolae Dabija, Serafim Belicov, Ion Anton şi chiar la Alexandru Negriş, cu privire la ultimul observând dureros de îndreptăţit că „gazetăria a trecut cu tăvălugul ei de aşternut asfalt peste scrisul majorităţii poeţilor noştri care şi-au câştigat pâinea cu reportajul zilei legat de gât” (p. 383)?

Până şi cele mai simple eseuri şi medalioane ale lui Victor Teleucă depun mărturii ale unei gândiri adânci cu privire atât la propria sa creaţie, cât şi la activitatea colegilor de condei şi la problemele întregii bresle ori chiar ale culturii noastre contemporane. Deoarece tot ne-am „aninat” de eseul despre Alexandru Negriş, cităm din dialogul maestrului cu poetul, prozatorul şi publicistul retras de la un timp într-o altă singurătate care pe noi personal ne cam pune pe gânduri. Îi răspunde Negriş maestrului: „– Dar cine mai are azi nevoie de poezie? Nu se citeşte nici cea rea, nici cea bună. Şi apoi cine şi unde ar putea să te publice? Un articol scris la temă se mai publică, pe când poezia…”.

Urmează reflecţiile lui Victor Teleucă: „Are lumea lui de gânduri şi nu vreau să i-o tulbur. Mă bucur într-un anumit fel că „mai este”, întrebarea mea e pur formală, ştiu că „mai scrie”, problema e alta: ce scrie? şi cum scrie? Şi, fără îndoială, de ce scrie?, ultima întrebare fiind fatală pentru toţi cei care scriu” (p. 383; sublinierile din citate ne aparţin – I.C.).

Ne grăbim să vă atenţionăm, stimaţi cititori, ce spun de data aceasta exegeţii despre moştenirea rămasă de la scriitor, dar nu rezistăm ispitei de a arăta concret, „pe viu” calităţile lui absolut profunde şi originale de a înţelege şi interpreta poezia. Unui mare grangur partinic i se raportase că în „Cultura” condusă de Victor Teleucă fusese publicată poezia busuiociană „Vecinii”: „Am încercat să cânt în casa mea. / Vecinii adormiseră abia. / Atunci mă tolănii şi eu în pat. / Îşi amintiră ei că n-au cântat. / Mă pregătii, înfrigurat, să beau, / Era târziu, vecinii se-nchinau. / Pornii atunci să plâng ce-aveam de plâns: / vecinii mei râdeau, voioşi, la prânz. / Cercai să spun soţiei că-s haini: / Soţia mea plecase la vecini. / Strigai atunci degrabă la copii. / Copiii mei săpau la ei în vii. / Vroiam să-i cert. Dar nu se mai putea: vecinii chefuiau în casa mea”. Fiţi atenţi, onoraţi cititori, la comentariile redactorului săptămânalului: „Vorbea Busuioc despre vecini sau mai avea şi pe altcineva în vedere, nu ştiu, dar cei de sus au crezut-o pe a doua. Însă nici una, nici alta nu schimba situaţia. Poezia putea fi interpretată aşa şi aşa. În primul rând, autorul persifla o anumită realitate şi singurul lucru pe care îl putea face – să persifleze această realitate. Busuioc ştie s-o facă, într-adevăr, la nivel…”. Treceam peste încă un exemplu deosebit de edificator în acelaşi sens şi cităm concluzia eseistului, altfel zis – miezul ideatic surprinzător al notiţelor sale simple la prima vedere: „Are el (Busuioc – I.C.) un vers care merită să fie evidenţiat şi spune foarte mult: „A râde orişicine ştie, iar plânsul nu-i al tuturor”. A râs sau a plâns Busuioc ori a râs plângând şi a plâns râzând?

Iată ce se „ascunde” uneori într-o întâmplare aparent banală, nimerită sub pana unui scriitor talentat. Şi Teleucă ne serveşte în nenumărate cazuri drept exemple de coborâre îndrăzneaţă în adâncurile situaţiei poetice şi de interpretare judicioasă a acesteia. Faptul nu este deloc neglijabil în tendinţa noastră de a cultiva şi cititorului talentul de a simţi, înţelege şi savura literatura.

Or, eseurile şi medalioanele lui Victor Teleucă formează doar o mică parte a valorii neîndoielnice a cărţii în discuţie. Partea cea mai interesantă şi mai importantă a acesteia o constituie studiile critico-literare şi unele referinţe oarecum fugitive la creaţia scriitorului, inclusiv medalioanele şi dedicaţiile consacrate poetului, publicistului şi traducătorului de excepţie care a fost şi… este. Este!, după cum ne conving exegeţi de întâia mărime de aici de la noi, dar şi de dincolo de Prut.

Noi personal evidenţiem înainte de toate trei articole substanţiale aparţinând lui Theodor Codreanu (Huşi). Chiar titlul cărţii prezentate e „împrumutat” de la Domnia Sa. Colegul de peste râul durerilor şi speranţelor noastre spune din capul locului că Victor Teleucă face parte dintre „scriitorii adevăraţi” care „cunosc o nouă vitalitate după plecarea dintre noi” şi lămureşte pe bună dreptate că la fel „ca şi în cazul altor scriitori, regimul sovietic nu i-a îngăduit lui Victor Teleucă să se manifeste în plinătatea potenţelor sale creatoare” şi că neînţelesele (nevalorificatele critico-literar) posibilităţi ale scriitorului s-au manifestat în chip deosebit în volumul Piramida singurătăţii din 2000 şi în cele postume Ninge la o margine de existenţă (2002) şi Improvizaţia nisipului (2006). Dar şi până la apariţia postumelor teleuciene Theodor Codreanu avea convingerea că Victor Teleucă „ar fi trebuit să stea alături de Grigore Vieru… prin opera tipărită înainte de 1989. El s-a remarcat, atunci, printr-o anume modernitate existenţialistă, având ca principală obsesie camusianul mit al lui Sisif” (p. 8).

În creaţia lui Teleucă vedem „o profundă sinteză între modernitate şi tradiţie”, poetul „eşuând în a fi postmodernist” (p. 9). E multă speculaţie teoretică între constatarea, lesne credibilă de altfel, că Teleucă „nu s-a închis în niciun canon poetic (nici chiar în propria formulă lirofilozofică) şi faptul că scriitorul a avut „inspiraţia… de a fi făcut din Sisif un Ulise transmodern” (p. 10, 16), dar putem înţelege relativ uşor că în procesul poetic din jurul anului 2000 a avut loc ceea ce se întâmplase deja în procesul epic est-prutean: modelul Druţă s-a văzut concurat puternic de modelul Beşleagă, după cum a demonstrat exegetul orădean Ion Simuţ referindu-se la romanele Zbor frânt şi Viaţa şi moartea lui Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine („Vladimir Beşleagă este cel mai important prozator basarabean al secolului al XX-lea, mai important decât Ion Druţă sau decât oricare alt scriitor al provinciei noastre de est”. A se vedea: „România literară”, 2005, 25-31 mai).

Să fim înţeleşi just: noi nu credem că prin romanele sale de vârf – într-adevăr excepţionale! – Vladimir Beşleagă i-ar „anula” pe Druţă, Vasilache ori Esinencu; fiecare scriitor autentic e o personalitate proeminentă, unică, singulară. La fel în poezie: nu vine Teleucă „în locul” lui Grigore Vieru, Liviu Damian sau Anatol Codru. Sensul, rostul discuţiilor care apar – şi este foarte bine că apar! – constă în efortul de înţelegere corectă a individualităţilor artistice inconfundabile ale scriitorilor. Şi – cum altfel? – în sporirea eforturilor interpretative ale exegeţilor literari în a determina cât mai concret şi mai exact felul de a exista literar al fiecărui actant al procesului literar, de a nu lăsa în umbră nicio personalitate meritorie.

Or, Theodor Codreanu aduce argumente plauzibile în favoarea ideii sale, expusă iniţial în studiul Transmodernismul (Editura Junimea, Iaşi, 2005), că încă în anii ‘70-’80 Victor Teleucă se afirma ca „premergător al transmodernităţii” (p. 20): încă în Îmblânzirea focului (1971), apoi în Momentul inimii (1975) poetul se dovedeşte, iniţial, un „heraclitean moderat”, mai apoi „focul lui Heraclit se interiorizează erotic, eminescianizându-se, dar în sensul neomodernităţii lui Nichita Stănescu din primele volume de versuri” (p. 20), în Improvizaţia nisipului realizând o „proză lirico-filozofică nonficţională”, „o remarcabilă asimilare a poeticii lui Nichita Stănescu, a ultimului Nichita Stănescu…” (p. 21).

„Poetica rupturii”, „haosmosul devenit cosmos la Teleucă” şi alte particularităţi ale gândirii şi expresiei scriitorului îl prezintă pe acesta ca „cel mai nichitastănescian poet basarabean” (p. 23), faptul nevenind în contradicţie cu adevărul că „rădăcinile fundamentale ale lui Victor Teleucă rămân Eminescu şi Nichita Stănescu” (p. 34).

Niţel complicată această terminologie neobişnuită, pe care o transcriem din Theodor Codreanu, dar cu instrumentarul obişnuit al criticii est-prutene de până acum chiar că nu putem explica mecanismul funcţionării poeziei „ultimului Teleucă”.

Şi mai e absolut necesar să luăm în seamă câteva consideraţii, complementare celor evidenţiate de colegul huşian, ale lui Mihai Cimpoi despre natura gândirii „ultimului Teleucă”, despre acel „Divan al gâlcevii”, al „certurilor Eului cu Sinele” şi despre limbajul înnoit al poetului, care „se plăsmuieşte din mers, nichitastănescieneşte” (p. 38), Victor Teleucă fiind „liric-filosof, lirosof sau chiar lirohistoriosof” (p. 40). Este foarte judicioasă observaţia lui Adrian Dinu Rachieru (Timişoara) că Victor Teleucă „propune un alt fel de cunoaştere” (p. 63) şi că „lirosofia sa, anexată esteticii transmoderne (ca fenomen de latenţă)”, îl defineşte – pe acest alt mare scriitor al contemporaneităţii noastre – drept „cel mai nichitastănescian poet basarabean” (p. 83). Nu lăsăm fără atenţie spusa Anei Bantoş că Teleucă merge „pe urmele lui Nichita Stănescu, ale lui Fernando Pessoa sau Luis Jorge Borges” (p. 88) şi aceea a Elizei Botezatu ca Teleucă a fost şi până acum „un poet al surprizelor, al căutărilor nedomolite, cu un polifonism semantic care îl făcea unul dintre cei mai originali poeţi din anii ’60-’80” şi că în ultimele cărţi „idolii lui Teleucă… sunt ştiinţa, logica, fiinţa, filosofia” (p. 115), iar ca modalitate literară Teleucă ne propune „o poezie accentuat modernă… la toate nivelurile: la cel al structurii cărţii (proza şi versul alternează, eseul colaborează cu poezia), la cel al prozodiei (versul liber şi alb), al facerii… domină versul fracturat, jocurile geometrice, imaginile (uneori) paradoxale…” (p. 117). Abia în totalitatea lor, opiniile acestor şi ale altor exegeţi sunt pe cale de a ne convinge de unicitatea lui Victor Teleucă, de formula literară absolut singulară a creaţiei lui.

Importante sunt şi reflecţiile confraţilor de breaslă, de exemplu a lui Grigore Vieru, care-l consideră pe Victor Teleucă „unul dintre cei mai de seamă poeţi ai noştri”, unul care „a lăsat literaturii noastre una dintre cele mai substanţiale cărţi de poezie – Piramida singurătăţii” (p. 141); a lui Leo Butnaru despre Teleucă – „cel mai cult scriitor nu numai din generaţia sa, dar şi din celelalte câte le are literatura română din Basarabia” (p. 202); a lui Arcadie Suceveanu despre adevărul că „excesul de materii consistente, concentrate la maximum sau reluate mereu sub alte forme, îngreuează lectura, o face de-a dreptul anevoioasă”, din care cauză „poezia lui Victor Teleucă trebuie gustată în doze mici, cu pauze între ele, pentru a mai diminua din senzaţia de suprasaturaţie” (p. 199) şi nu în ultimul rând dezvăluirile lui Arhip Ciubotaru, a cărui carte Pe timpul lui Teleucă merită o analiză aparte.

Apoi Dumitru Matcovschi, Serafim Belicov şi alţi colegi scriitori au „delegat” în paginile cărţii Victor Teleucă – un heraclitean transmodern aprecieri sincere şi bine fundamentate despre maestrul care, exprimându-ne în spiritul tabletei lui Ion Anton, o viaţă întreagă şi-a zidit „piramida propriei singularităţi” (p. 190).

Fiecare coautor al acestei cărţi-eveniment lansează sugestii concrete, pe deplin plauzibile şi principialmente instructive în străduinţa noastră de a conştientiza dimensiunile reale prin care ar putea deveni lesne definibile esenţa, valoarea şi importanţa creaţiei neordinare a lui Victor Teleucă.

Ion Ciocanu

Notă: Articol preluat (parțial) de ziarul Timpul.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s