About

Am scris despre tata, în mai multe rânduri, pe Blogul meu… Aici voi plasa doar câteva date biobibliografice, pentru a respecta eticheta bloggeristică (oare așa s-ar ortografia, dacă ar exista cuvântul?).

* * *

1940, 18 ianuarie

În comuna Tabani, judeţul Hotin, azi raionul Briceni, în familia ţăranului
Mihalache Ciocan(u) şi a soţiei acestuia Catinca (nume de fată Porciulean) s-a
născut primul copil, Ion.
1946

Micul Ion frecventează clasa întâi a şcolii din localitatea de baştină,
promovând-o, spre mirarea pedagogilor care iniţial nici nu-l trecuseră în
catalog, deoarece încă nu atinsese vârsta de şcoală.
1947

În condiţiile foametei organizate de regimul comunist de ocupaţie, se stinge
din viaţă tatăl scriitorului.
1950

Ion se transferă la şcoala din satul vecin Colicăuţi, în clasa a cincea, din
cauză că aici trecuseră cu traiul mama şi fratele mai mic, Vasile.
1953

Viitorul scriitor absolveşte 7 clase la Colicăuţi şi se întoarce la şcoala din
Tabani. Începe să publice articole şi poezii.
1956

Absolveşte şcoala medie Tabani. Susţine cu succes examenele de admitere la
Institutul Pedagogic “Ion Creangă” din Chişinău, dar nu este înmatriculat din
motive de boală. Lucrează un an profesor de limba şi literatura rusă la şcoala
serală din satul natal.
Susţine pe note maxime toate examenele de admitere şi devine student la
Universitatea de Stat din Moldova. Aici continuă să scrie şi să publice poezii,
povestiri, nuvele, schiţe, recenzii critice. Este participant activ şi – un timp –
conducător al cercului ştiinţific studenţesc de literatură şi folclor.
1957

Este prezentat cu o poezie în almanahul Glasuri tinere.
1962, 23 ianuarie

Îşi înregistrează căsătoria cu colega de studii Raisa Coşcodan.
Ion Ciocanu absolveşte universitatea şi este recomandat la doctorantură,
unde studiază problemele conflictului artistic în povestirea şi în romanul
contemporan.
1964, 4 aprilie

Este prezentat amplu cu proze scurte în almanahul Glasuri tinere.
I se naşte fiica Argentina.
1965

Tânărul scriitor debutează editorial, cu o culegere de proze scurte – Fereastră
deschisă. Susţine cu succes teza de doctorat şi îşi începe activitatea de lector
de istorie şi teorie a literaturii la universitate. Curând, după ce intră în partid,
i se încredinţează şi misiunea “obştească” de redactor al ziarului universitar.
În calitate de conferenţiar organizează sistematic întâlniri ale studenţilor cu
scriitorii, discuţii ample pe marginea cărţilor lui Vasile Vasilache, Vladimir
Beşleagă, Ion C. Ciobanu, Grigore Vieru etc. În calitate de redactor al ziarului
universitar publică articole, schiţe şi nuvele în apărarea graiului matern şi a
altor valori naţionale, încurajează studenţii dăruiţi cu har, publicându-le cu
regularitate încercările artistice.
1968

În editura Cartea moldovenească vede lumina tiparului studiul lui Ion Ciocanu
Caractere şi conflicte, elaborat pe baza tezei de doctorat.
1969

Editura Lumina scoate de sub tipar cartea lui Ion Ciocanu Articole şi cronici
literare.
1970

Pentru o recenzie elogioasă la romanul Povara bunătăţii noastre al lui Ion
Druţă, roman criticat pe atunci cu asprime de conducerea de partid a
republicii (şi a universităţii), Ion Ciocanu se alege cu o mustrare aspră pe
linie de partid (cu înscriere în fişa de evidenţă). Ziarul cu recenzia este retras
din vânzare, studenţii şi profesorii reuşind să procure numai vreo 200 de
exemplare din totalul de 1000 exemplare.
1971

Deoarece nu se pocăieşte public pentru recenzia “subversivă” şi continuă să-l
elogieze pe Ion Druţă la orele de studii, este “rugat” să plece benevol de la
catedră. Continuă să scrie, iar peste câteva luni – şi să publice, afirmându-se 41
tot mai activ prin nuvele şi articole de critică.
1972

În Editura Cartea moldovenească îi apare volumaşul de nuvele Floare rară.
Este primit în Uniunea Scriitorilor. Îşi începe activitatea de redactor superior,
şef-adjunct de redacţie, la Editura Cartea moldovenească.
1973

Este prezent în librării cu două cărţi: Unele probleme de estetică (Editura
Ştiinţa) şi Itinerar critic (Editura Cartea moldovenească).
1974, 12 noiembrie I se naşte fiul Dorin.
1975

Ion Ciocanu îşi vede tipărită cea de a treia carte de nuvele, Mijlocul verii.
Îi apare cartea de critică şi teorie literară Dialog continuu (Editura Literatura
artistică), cea mai controversată publicaţie a lui Ion Ciocanu (în forurile
conducătoare).
1978

Prin cartea sa Podurile vieţii şi ale creaţiei Ion Ciocanu inaugurează o colecţie
de studii critice “Scriitori contemporani”, la Editura Literatura artistică.
Apare cartea sa de critică şi teorie literară Clipa de graţie (Editura Literatura
artistică). Pentru că a dat “bunul de tipar” unei cărţi “subversive”, conţinând
acrostihul România, Ion Ciocanu se alege cu cea de-a doua mustrare aspră
pe linie de partid.
1982

În Editura Literatura artistică vede lumina tiparului studiul lui Ion Ciocanu
Paşii lui Vladimir Curbet, cu ample incursiuni în activitatea renumitului
Ansamblu Naţional Academic de dansuri populare “Joc”.
1983

Apare cartea sa de eseuri teoretico-literare Permanenţe (Editura Literatura
artistică).
1985

O nouă carte de critică, Argumentul de rigoare (Editura Literatura artistică).
1986

Altă carte de critică, Măsura adevărului (Editura Literatura artistică).
30 octombrie
La adunarea generală din 18-19 mai a Uniunii Scriitorilor Ion Ciocanu este
ales membru al Consiliului. Curând i se încredinţează funcţia de secretar al
Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Semnează două
portrete de creaţie – al lui Petrea Darienco şi al lui Bogdan Istru – în
culegerea: Mihail Dolgan, Ion Ciocanu, Valeriu Senic, Creaţia scriitorilor
moldoveni în şcoală (Em. Bucov, B. Istru, P. Darienco, P. Boţu), apărută în
Editura Lumina.
Ion Ciocanu vorbeşte cu durere, la plenara Uniunii Scriitorilor, despre o
seamă de probleme stringente ale breslei scriitoriceşti şi ale întregii republici.
1988 ,18 martie, 18 aprilie, 27 mai

Editura Literatura artistică publică studiul lui Ion Ciocanu Din frământul
necunten al vremilor, consacrat activităţii colegilor de breaslă în domeniul
publicisticii artistice.
Ion Ciocanu rosteşte o cuvântare scurtă, întreruptă des prin ovaţii
îndelungate, la sărbătorirea bicentenarului lui Gheorghe Asachi, în prezenţa
conducerii de partid a republicii, cuvântare în care pune problema revenirii
scrisului nostru la grafia latină şi aceea a declarării limbii poporului băştinaş
din Republica Moldova drept limbă de stat.
Colectivul Editurii Literatura artistică, la o adunare generală, îl alege în mod
democratic şi unanim în funcţia de director. În această calitate Ion Ciocanu a
participat la editarea primelor cărţi cu caractere latine în Republica Moldova,
la scoaterea din uitare a scriitorilor clasici şi interbelici interzişi până atunci de
regimul comunist de ocupaţie (Constantin Stere, Gheorghe V. Madan, Magda Isanos ş. a.), la democratizarea procesului editorial.
Ion Ciocanu prezintă referatul de bază la adunarea generală a scriitorilor,
referat în care ia în dezbatere probleme stringente ale colectivului scriitoricesc şi ale republicii la acea oră de vârf a luptei basarabenilor pentru idealurile naţionale.
1989

Editura Cartea moldovenească lansează culegerea de eseuri a lui Ion Ciocanu42
Cu faţa spre carte.
1990

Printr-o nouă carte, apărută în Editura Hyperion, Ion Ciocanu îşi afirmă
magistral Dreptul la critică. Se învredniceşte de titlul Om emerit. Participă
împreună cu Grigore Vieru, Ion Vatamanu şi Arcadie Suceveanu, la Festivalul
internaţional “Serile de poezie de la Struga” (Iugoslavia). Invitat de
cunoscutul lingvist Ion Dumeniuk, devine colaborator şi membru al colegiului
de redacţie al revistei chişinăuiene Limba Română.
1991

Ion Ciocanu se învredniceşte de titlul de laureat al ziarului Moldova suverană
pe anul 1990.
1992

Vede lumina tiparului cartea sa Reflecţii şi atitudini (Editura Hyperion).
1993, 8 februarie

Ion Ciocanu debutează editorial în poezie, cu placheta Poeme de dragoste (Editura Hyperion).
Este numit director general al Departamentului de Stat pentru Limbi. Aici
desfăşoară o amplă activitate în vederea lărgirii ariei de funcţionare a limbii
române în Republica Moldova. Sub îndrumarea sa funcţionarii
Departamentului au efectuat mai mult de o mie de controale asupra
respectării legislaţiei lingvistice adoptate în 1989, au pregătit programele de
atestare a cadrelor de conducere şi a celor din sfera socială sub aspectul
cunoaşterii limbii române, au participat activ la popularizarea cunoştinţelor lingvistice la radio, televiziune şi în presa scrisă. Elanul creator şi patriotic al lui Ion Ciocanu şi al Departamentului a fost curmat prin venirea la putere a agrarienilor, socialiştilor şi interfrontiştilor în urma alegerilor parlamentare din 27 februarie 1994, Departamentul fiind desfiinţat.
Este laureat al ziarului Moldova suverană pe anul 1993.
1994, 2 aprilie, 16 august
Ion Ciocanu inaugurează o rubrică personală permanentă de cultivare a limbii
– “Tot ce-avem mai sfânt” – în ziarul Ţarina, rubrică pe care a susţinut-o
până la dispariţia publicaţiei la 31 ianuarie 1995. Alte rubrici permanente de
cultivare a limbii, susţinute de Ion Ciocanu: “Capcanele limbii române”
(săptămânalul Făclia, 23 iulie 1994 – 11 ianuarie 1997), “Limba maternă –
floare eternă” (săptămânalul Viaţa satului, 28 ianuarie 1995 – 9 decembrie
1995), “Limba noastră cea română” (ziarul Luceafărul, cu începere din 8
august 1996, până la sfârşitul anului 1997). În calitate de cultivator al limbii
Ion Ciocanu participă activ (din 1993) la emisiunile radiofonice (În lumea
cuvintelor) şi televizate (Norma literară şi uzul), până la venirea la putere a
comuniştilor în 2001.
Este angajat ca redactor (ulterior şef de secţie) la săptămânalul Glasul naţiunii,
unde a lucrat până în 1997.
1995

Îi apar cărţile Alte poeme de dragoste (Editura Glasul din Chişinău şi Editura Vasile Cârlova din Bucureşti) şi Atât de drag… (Editura Făt-Frumos), cea dea doua purtând subtitlul Microeseuri de dragoste pentru cuvânt şi învrednicindu-se de premiul Bibliotecii pentru copii “Ion Creangă” din Chişinău pe anul 1995.
Pe parcursul anului susţine o rubrică permanentă de publicistică, “Recurs”, în ziarul Ţara.
1996, 2 ianuarie, 22 august, 10 decembrie
Îşi începe activitatea în cadrul Grupului editorial Litera, în calitate de
redactor-coordonator al colecţiei “Biblioteca şcolarului”
Ion Ciocanu este decorat cu ordinul “Gloria Muncii”.
La adunarea generală a scriitorilor este ales membru al comisiei de cenzori.
Pe parcursul anilor 1996-1997 susţine o rubrică permanentă de publicistică,
Noi şi valorile noastre, în paginile ziarului Luceafărul.
1997

I se tipăreşte proiectul de manual Literatura română contemporană din
Republica Moldova. Scriitori incluşi în programele de învăţământ, într-o ediţie
specială (Nr. 5) a revistei Limba Română. 43
1 octombrie Este numit redactor-şef al Grupului editorial Litera. Continuă să participe la
alcătuirea şi redactarea/corectarea cărţilor scriitorilor clasici şi contemporani
în colecţia “Biblioteca şcolarului”, nelipsind totodată din coloanele presei
scrise, din emisiunile radiofonice şi televizate, în cadrul cărora abordează
diferite probleme de ordin literar, lingvistic şi social-politic. Devine laureat al
săptămânalului Literatura şi arta pe anul 1997.
1998, 1 octombrie
Îi apare cartea Literatura română contemporană din Republica Moldova, la
Editura Litera.
Este numit şef al Direcţiei Promovare a limbii oficiale şi control asupra
respectării legislaţiei lingvistice din cadrul Departamentului Relaţii Naţionale
şi Funcţionarea Limbilor.
1999, 31 august
Vede lumina tiparului cartea Zborul frânt al limbii române (Chişinău, Editura
Garuda-art), premiată de Uniunea Scriitorilor.
Ţine o fulminantă cuvântare la monumentul lui Ştefan cel Mare în prezenţa
conducerii de vârf a republicii şi a miilor de conaţionali veniţi în Piaţa Marii
Adunări Naţionale şi în Grădina publică centrală a capitalei şi abordează
probleme stringente ale funcţionării limbii române la est de Prut.
2000, 15 decembrie, 25 august
Publică studiul critico-literar despre creaţia lui Vasile Vasilache Rigoriile şi
splendorile prozei “rurale” (Chişinău, Firma editorial-poligrafică Tipografia
centrală).
Susţine cu succes teza de doctorat Romanul “rural” postbelic în perspectivă
estetică, devenind doctor habilitat în filologie.
I se conferă medalia “Mihai Eminescu”.
2001, 29 august, 19-22 octombrie
Eliberat de comunişti din funcţia de şef al Direcţiei Promovare a limbii oficiale
din cadrul Departamentului Relaţii Naţionale şi Funcţionarea Limbilor, se
angajează cercetător ştiinţific coordonator la Institutul de Literatură şi Folclor
al Academiei de Ştiinţe din Moldova (4 septembrie).
Intervine cu un discurs de-a dreptul incendiar, ridicând în picioare întreaga
asistenţă de peste 500 de persoane adunate în Casa de cultură a Universităţii
de Stat la Congresul I al Filologilor din Moldova.
Participă, cu referatul Limba ca expresie a identităţii naţionale a populaţiei
titulare din Republica Moldova, la Congresul Internaţional “Identitatea
culturală a tuturor românilor”, ediţia a X-a (Timişoara).
Este laureat al săptămânalului Literatura şi arta pe anul 2000.
I se decernează Diploma revistei Limba Română, “Pentru eleganţa şi
profunzimea discursului, colaborare permanentă şi contribuţie substanţială la
ocrotirea şi promovarea “celui mai sfânt şi mai scump odor” – Limba
Română”.
Un succint portret de creaţie al lui Ion Ciocanu e inserat în Dicţionarul
scriitorilor români (Slovník rumunských spisovatelů), editat la Praga (Cehia).
Este prezentat în dicţionarul ilustrat Panorama criticii literare româneşti
(1950-2000), apărut la Cluj-Napoca sub îngrijirea Irinei Petraş.
2002, 12 decembrie
Ion Ciocanu îşi vede publicate cartea de sociolingvistică şi de cultivare a limbii
Realitatea în cuvânt şi cuvântul în realitate (Chişinău, Editura Epigraf) şi
culegerea de articole şi recenzii Dincolo de literă (Timişoara, Editura
Augusta), premiată la concursul “Cartea de top” din cadrul Salonului Naţional
de Carte, ediţia a XI-a, Chişinău.
La Adunarea generală a Uniunii Scriitorilor din Moldova este ales membru al
Consiliului.
Devine laureat al săptămânalului Literatura şi arta şi al revistei Limba
Română din Chişinău pe anul 2001.
2003

În editura chişinăuiană Prometeu vede lumina tiparului cartea lui Ion Ciocanu
Literatura Română. Studii şi materiale pentru învăţământul preuniversitar. 44
15 septembrie, 7 octombrie
I se decernează Diploma săptămânalului Literatura şi arta, “Pentru
tenacitatea cu care apără limba română”.
Consiliul Uniunii Scriitorilor îl nominalizează pe Ion Ciocanu la Premiul
Naţional al Republicii Moldova, pentru cărţile Dincolo de literă (Editura
Augusta, Timişoara, 2002) şi Realitatea în cuvânt şi cuvântul în realitate
(Editura Epigraf, Chişinău, 2002).
Comisia Superioară de Atestare din Republica Moldova îl confirmă pe Ion
Ciocanu în calitate de cercetător ştiinţific superior.
În Editura Litera îi apare florilegiul de eseuri de cultivare a limbii
Conştinentizarea greşelii.
2004, 25 mai
În numărul 1 al săptămânalului Literatura şi arta Ion Ciocanu e declarat
laureat al prestigioasei publicaţii pe anul 2003 “Pentru harul critic care nu
seacă”.
Pentru activitate rodnică în domeniul de cercetare şi în legătură cu Ziua
Ştiinţei, e distins cu Diploma de onoare a Prezidiului Academiei de Ştiinţe din
Moldova. În Editura Litera îi apare cartea de critică şi istorie literară Scriitorii
de ieri şi de azi.

* * *

Cărţi de cultivare a limbii şi de sociologie lingvistică. Urmează compartimentele: Versuri,
lucrări în proză din periodice şi culegeri; Articole de critică, teorie şi istorie literară,
recenzii; Publicistică (acesta cuprinde şi articole de cultivare a limbii); Interviuri, dialoguri
cu Ion Ciocanu sau realizate de Ion Ciocanu, mese rotunde; Cărţi alcătuite sau
traduse de Ion Ciocanu. Încheie lucrarea compartimentul Literatură despre scriitor.
Pentru a permite identificarea mai rapidă a persoanelor menţionate în bibliografie este alcătuit
Indexul alfabetic de nume, iar pentru identificarea ediţiilor periodice unde au fost publicate
lucrările scriitorului – Lista ediţiilor periodice bibliografiate. Lucrarea conţine şi Indexul
lucrărilor recenzate.
La baza aranjării materialului se află criteriul cronologic direct. În cadrul aceluiaşi an
înregistrările sînt aranjate în ordine alfabetică. În compartimentul Ediţii aparte – descrierea
bibliografică a cărţii este însoţită de recenzii despre ea, plasate pe baza aceluiaşi criteriu
cronologic.
Descrierile bibliografice sunt făcute conform STAS-ului „Descrierea bibliografică a
documentelor” 12629/1-88.
Materialele apărute cu caractere chirilice au fost transliterate. Prescurtările cuvintelor au
fost efectuate conform STAS-ului 8256-82 „Prescurtările cuvintelor şi a expresiilor tipice
româneşti şi străine din referinţele bibliografice”.
La alcătuirea bibliografiei au fost consultate materialele din arhiva personală a
savantului, fondurile Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”, Bibliotecii Naţionale, a Bibliotecii
Ştiinţifice Centrale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei – bibliografia Critica şi ştiinţa literară în
Moldova (1924-1965); (1971-1975); (1976-1980); (1981-1985); (1990-1995), elaborată de
Ion Şpac, Cronica presei şi Bibliografia Naţională (1962-2004), Cărţile Moldovei Sovietice, Anul
literar.
Selectarea surselor a fost încheiată la 28 februarie 2005. Schiţă-portret de creaţie
Scriitorul care n-a cruţat cerneala inspiraţiei sau Condiţia clasică a criticului român
Criticul nu încearcă să-i facă concurenţă omului de artă “realizat”.
El rămâne un “ratat” în sensul că nu scrie poeme sau romane.
Dar el este totuşi un creator de puncte de vedere, de opinii,
de concepţii asupra artei.
Ion Ciocanu
I. Ecce homo !

Verba volant, scripta manent.
Proverb latin
D’après nous, pentru distinsul Om de cultură Ion Ciocanu scrisul este nu numai o
coborâre în sine, în sufletul Omului, dar, totodată şi o urcare simbolică la cerul infinit al
frumosului, al artei, pe scara cuvântului, scară pe care Domnia sa a încercat să o facă şi el
însuşi nu o dată, la propriu şi la figurat, şi nu fără rost. Şi atunci când şi-a destăinuit
sentimentul peren de dragoste prin cele două plachete lirice publicate (“Poeme de dragoste” şi
“Alte poeme de dragoste”), relevându-şi onest şi celest, direct şi indirect, vorba vine,
probitatea sau sarcasmul scrierii de sine, şi atunci când s-a antrenat inspirat şi rezervat,
laborios şi reverenţios în dezvăluirea universului sociouman al vieţii rurale în cazul nuvelelor de
o densitate epico-lirică şi meditativă reală (a se vedea volumele “Fereastră deschisă”, “Floare
rară” şi “Mijlocul verii”), vădind indubitabil o explorare exemplară şi proeminentă a conştiinţei
timpului interior (disociat la ora apariţiei lor de către critica literară). Obligaţi a trata despre
puterea de rezistenţă a acestor segmente din activitatea literară a scriitorului, ne convingem că
ele constituie de facto şi de jure două trepte sigure ale identităţii de sine (lirice şi epice), de
cunoaştere artistică a poetului-critic şi a prozatorului-critic în lege. Orice retratare a acestor
două segmente din activitatea Domniei sale ne va impune cu de la sine putere a-i recunoaşte,
a-i revalida “dreptul” la poezie (cu care de fapt a debutat…) şi la proză (nuvelistică şi
publicistică, acestea ajutându-l indirect să devină critic în cele din urmă, prin dexteritatea
stilului…), adică dreptul evaluabil la revelaţie, opus retoricului şi butaforicului, snobismului şi
mimetismului. Cu tot caracterul uneori reticent al discursului auctorial (liric, epic ori exegetic),
mesajul ideatic respectiv se dovedeşte agreabil şi respectabil, disociaţiile fiind făcute ex
professo. Oricum, personajul liric /epic/ critic/ publicistic apare aidoma unui “retiar” modern al
scrisului înarmat până în dinţi cu metafore şi epifore, cu anafore şi cu butade şi “erate” (şi la
propriile scrieri, cu “accente de ultimă oră” etc.), nonevaziv şi eventiv, congruent şi
nonevanescent.
Privit pe toate câteşipatru feţele tetraevanghelice, scrisul evocabil al lui Ion Ciocanu
aduce grosso modo cu unul evangheliar (exempli gratia: liric, epic, critic, lingvistic/publicistic).
De aceea, când zicem Ion Ciocanu, ne gândim personal mai întâi de toate că Domnia sa face
parte din acea categorie nobilă de concetăţeni, de consângeni despre care întotdeauna se poate
spune: Ecce homo ! Dumnealui merită pe deplin această atitudine a noastră din toate punctele
de vedere. Ca filolog, om de ştiinţă, critic literar, poet şi prozator, dl Ion Ciocanu a demonstrat
întotdeauna o măsură personală a adevărului, ea ţinând de conştiinciozitatea şi de deplina
dăruire cunoaşterii şi promovării adevărului de lume şi de creaţie. Anume gradul sporit de
responsabilitate în faţa adevărului de noi şi de nou, de neam şi de artă l-a determinat să apere
oral şi în scris romanul druţian “Povara bunătăţii noastre” când forţele ideologice, ostile nu
numai adevărului, dar şi etosului nostru, denigrau pe orice cale scrierile oneste şi polemice ale
marelui scriitor al literelor noastre. Repercusiunile acestui gest de bună creştere şi de 4
demnitate scriitoricească, de mândrie profesională şi naţională astăzi sunt cunoscute tuturor,
deşi lucrurile s-au desfăşurat tocmai în 1970. Domnul profesor a fost “rugat” să părăsească
activitatea pedagogică benevol de către ştabii de odinioară. “Plecarea” de la catedra de
literatură naţională (pe atunci “moldovenească”) îl transformă treptat pe dl Ion Ciocanu dintrun pedagog al universităţii într-unul al criticii literare, condiţie clasică pe care Ion Ciocanu o
îmbrăţişează cu toată dragostea de Om de litere şi de savant, de fiu al pământului şi al duhului
autohton, de acasă şi pentru casă. Şi dacă în adevăr “cărţile îşi au soarta lor” (“Habent sua fata
libelli”), Ion Ciocanu de aici înainte a avut şi are, la propriu şi la figurat, viaţa cărţilor, a tuturor
autorilor noştri clasici şi contemporani. A susţinut şi susţine rubrici speciale de cultivare a
limbii, în mai multe din publicaţiile noastre republicane. Memorabilă pentru biografia sa de
creaţie este de asemenea cuvântarea rostită la bicentenarul lui Gheorghe Asachi, în care a pus
– primul la noi – problema revenirii scrisului nostru la grafia latină şi a declarării limbii
poporului băştinaş drept limbă de stat (1988, 18 martie). Tot în acest an dl Ion Ciocanu devine
director al Editurii Literatura artistică, unde a participat activ la democratizarea procesului
editorial. În 1993 ajunge director general la Departamentul de Stat pentru Limbi pe care, din
păcate, agrarienii repede l-au desfiinţat, temându-se că vor fi atestaţi şi ei sub aspectul
cunoaşterii limbii române. Scriitorul însă nu cedează poziţiile adevărului: creează, publică,
polemizează intens. În anul 2000 susţine teza de doctorat “Romanul “rural” postbelic în
perspectivă estetică”, devenind doctor habilitat. Se învredniceşte ani la rând de titlul de laureat
al mai multor publicaţii, este decorat cu ordinul “Gloria Muncii”, cu medalia “Mihai Eminescu”
etc.
O privire de ansamblu asupra activităţii literare şi umane a dlui Ion Ciocanu
demonstrează direct şi indirect că Domnia sa este o personalitate exigentă şi atentă,
responsabilă şi admirabilă, echilibrată şi deplin angajată în destinul scrisului şi în istoria
destinului nostru la propriu şi la figurat nu de un an doi, ci de o viaţă de Om. Legat de cuvânt,
de istoria lui milenară şi temerară, polivalentă şi nonindolentă, serveşte în felul său ciocanian o
cauză ca nimeni altul, dacă aceasta ţine de adevăr şi de noi, de neam şi de nou, de perspectivă
şi de expectativă, fără a merge în derivă sau a face deriva vreunei puteri, vorba vine. Ion
Ciocanu este acel “retiar” modern al logosului şi al etosului, al itosului şi al frumosului, opus
ifosului şi pseudofrumosului da capo al fine, care întotdeauna a spus şi spune verde în ochi, cu
aplomb atunci când e cazul (oricare ar fi autorul de ieri sau de azi), că ex nihilo nihil. Model de
verticalitate personală, profesională (profesorală şi cetăţenească) şi iisusiacă, de degustator fin
al prozei rurale (şi nu numai) şi de interpret exponenţial şi deictic al poeziei, de promovator al
unui stil exegetic ce ţine de explicitate şi de expresionism totuşi în parte, dacă nu în mare, de
apărător şi promotor al ideii de noi şi de nou, de adevăr şi de neam din orice perspectivă
(istorică sau lingvistică, literară/artistică sau publicistică) şi nu în ultimul rând de cultură a
polemicii directe sau indirecte cu grafomania sau cu “deşertăciunea deşertăciunilor”, biblic
vorbind. Printre altele, polemica la obiect cu mai mulţi dintre colegii de breaslă a contribuit
evident la cristalizarea şi consolidarea caracterului atitudinal al exegetului, determinându-l a
lupta până în pânzele albe cu minciuna, cu tot ce barează sau eclipsează adevărul, căile şi
accepţiile lui sau face să stagneze evoluţia necesară a acestuia în segmentele socioumane şi
socioculturale ale universului, ale spaţiotimpului nostru actual, autohton şi naţional, şi nu
numai. În poezie, în proză (în cea propriu-zisă şi în cea critică, de idei), în publicistică şi în
eseistica pe teme de lingvistică Ion Ciocanu este un luptător cu sine şi pentru sine, pentru
adevărul de sine şi de noi întreg. În oricare dintre domeniile sale tetraevangheliare Domnia sa
ştie ca nimeni altul a-şi găsi partea sa de zbor, de activitate febrilă şi responsabilă,
nonversatilă, domeniul pe care îl îngrijeşte cu străduinţă şi vocaţie pedagogică personală,
grădinărească, gospodărească (fie în ipostază de conferenţiar universitar, fie în cea de cronicar,
de critic sau de istoric literar, de eseist sau de publicist, de savant sau de polemist galant…). În
acest sens sunt remarcabile înseşi cărţile ce-i poartă semnătura şi peste care nu putem trece
lesne dintr-un motiv sau altul, de vreme ce ele constituie “treptele” sale “nebănuite” în urcuş,
în numele de Om şi de personalitate, în cerul infinit al frumosului insolit de care a fost vrăjit de
la bun început şi care reprezintă volens-nolens însăşi scara vieţii Domniei sale în cuvânt. Este 5
vorba de “Unele probleme de estetică” şi de “Articole şi cronici literare”, de “Itinerar critic” şi de
trilogia critică “Dialog continuu” – “Clipa de graţie” – “Permanenţe”, de “Măsura adevărului” şi
de “Argumentul de rigoare”, neuitând fireşte de “Podurile vieţii şi ale creaţiei” (monografie
despre activitatea literară a lui Ion C. Ciobanu), de “Paşii lui Vladimir Curbet” (studiu
monografic despre originala personalitate a directorului general şi prim-maestru de balet al
Ansamblului Academic de Stat de dansuri populare “Joc”), de studiul “Rigorile şi splendorile
prozei “rurale” (despre activitatea scriitorului Vasile Vasilache) sau de studiul critic despre
activitatea scriitorilor moldoveni în domeniul publicisticii “Din frământul necunten al vremilor”,
de volumele “Dreptul la critică”, “Reflecţii şi atitudini” şi “Cu faţa spre carte”, de compendiul
“Literatura română contemporană din Republica Moldova”, de volumul critic “Dincolo de literă”,
de “Literatura română. Studii şi materiale pentru învăţământul preuniversitar”, de “Scriitori de
ieri şi de azi”, precum şi de volumele de eseuri şi publicistică lingvistică “Atât de drag…”,
“Zborul frânt al limbii române”, “Realitatea în cuvânt şi cuvântul în realitate”, “Conştientizarea
greşelii” etc., cărţi făurite cu multă acribie şi cu o aleasă dragoste pentru artă, adevăr, pentru
Măria sa omul din Om, ele fiind totodată şi un model de atitudine socioumană. Or, vorba
recenzentului Ion Pârnău, ele sunt un rar “exemplu de hărnicie şi devotament” pentru cuvântul
trăit şi cinstind frumosul şi adevărul din toate perspectivele lui creatoare. Cu alte cuvinte, Ion
Ciocanu este criticul care n-a cruţat cerneala inspiraţiei pentru nici unul dintre scriitorii plaiului
şi ai graiului mai mult sau mai puţin realizaţi, întru a le disocia gândirea şi a le detecta simţirea,
unda de comunicare cu cititorul, cu sinele.
Privit dintr-o parte şi de peste tot, acesta este Omul, Poetul, Prozatorul, Criticul şi
Publicistul Ion Ciocanu trăindu-şi onest şi modest ideile personale şi originale şi dezvăluindu-le
cu aceeaşi apetenţă şi pe ale colegilor săi de condei, de breaslă şi de destin. Şcolit la
patrimoniul autohton şi naţional al omeniei şi al cumsecădeniei, dar şi la cel al filologiei şi
filosofiei, Domnia sa manifestă întotdeauna o atracţie deosebită faţă de operele inspirate,
dovedindu-se unul dintre cei mai laborioşi critici şi istorici literari ai spaţiotimpului nostru de aici
şi de acum, însă şi un critic acrimonios faţă de pseudovalori şi aparenţe. Apoi acribologia lui de
acasă şi pentru casă face ca stilul Dumnealui să devină cu adevărat fosforescent, interesant şi
fascinant în cuprinderea ideii de parte şi de întreg, stăpânit de o intuiţie fină şi de o luciditate
ieşită din comun. Oricum, acesta este Omul şi Personalitatea, scriitorul şi criticul care fac una şi
care, adunându-şi zestrea literară în volume, rămâne un incomod al comodităţii critice, care
refuză direct şi onest ceea ce nu-l onorează în nici un fel, de vreme ce Dumnealui îi convine
fireşte mai mult întregul decât partea. Cărţile Domniei sale sunt faptele pe care le-a săvârşit cu
mâna pe inimă şi cu judecata dreaptă a conştiinţei la masa de scris. Pornind de la cuvânt, a
ajuns tot la cuvânt, adică la carte, la partea întregului – un loc pe care şi-l râvneşte desigur
fiecare mânuitor truditor dezinteresat al condeiului/al vocabulei şi al scrisului în care te reflecţi
ca cerul în oglinda limpede a izvorului interminabil.
II. Conştiinţa timpului interior
Acta, non verba.
Proverb latin
Ion Ciocanu este un scriitor epic, în primul rând, nu numai în sensul comentării la zi, aici
şi acum, şi al coagulării eseului, discursului, articolului, studiului etc., dar şi în acela de autor al
propriei sale creaţii nuvelistice. Prozele publicate între timp denotă cu certitudine prezenţa unei
reale căutări de sine psihologice şi ideatice, realiste şi profesioniste. Personajele sale epice
dispun de un mobil etico-civic propice evoluţiei de sine a genului şi a eului, a mutaţiillor
sufleteşti marcante ale momentului, din care-şi extrage cu dezinvoltură şi cu elan, cu pasiunea
lirismului indirect, aproape eliptic şi sobru, lucid întregul areal al trăirilor de sine dinspre om şi
societate, dinspre problemă şi situaţie, asociaţie şi disociaţie.
Parabolic şi eminamente etic, episodic şi asimetric, cadrul nuvelelor ciocaniene dezvăluie
lesne un mânuitor abil şi sigur al desenului lirico-epic şi o virtuozitate bine pusă la punct a
detaliului artistic explorată cu gust şi rafinament narativ şi semnificativ pe care îl fructifică pe 6
un bonton al pătrunderii adânci a ideii de om, de pământ şi de atitudine, fiorul trăirii
psihologice fiind întotdeauna unul palpitant, plin de vigoare sufletească şi de crez cetăţenesc,
de o morală profund autohtonă şi general-umană. Local şi cristalin în cazul dialogurilor şi mai
ales al abaterilor lirice, filosofice prin grefările lor intermitente, eliptic şi esopic, ca nuanţă şi
substanţă, echidistant şi niciodată delirant, stilul prozelor Dumnealui se înscrie în acela al
tradiţiei cultivate în cadrul generaţiei sale. “Fereastră deschisă”, “Floare rară” şi “Mijlocul verii”,
prin cercurile lor concentrice şi parabolice, suprapuse nonideilor şi conformismului anchilozat,
vetust, anost, exprimă un nuvelist aţos al rigorilor etice de moment (şi nu numai) şi mai puţin
al celor tehnice şi emfatice, el afirmându-se firesc şi fiesc în cadrul conştiinţei de sine a timpului
interior, ca şi alţi prozatori ai momentului şasezeci-şaptezeci al secolului al XX-lea din
segmentul moldovenesc interriveran, est-prutean al limbii române. Critica dealtfel a remarcat
unele dintre calităţile inextricabile ale scrisului său nuvelistic cu priză la cititori, la cartea vieţii
şi la viaţa cărţii.
III. Probitatea sau sarcasmul scrierii de sine
Amori finem tempus, non animus facit.
Proverb latin
Concursul de împrejurări vitale şi existenţiale ce au favorizat latent întâmplarea de
odinioară a volumului liric al prozatorului şi criticului literar Ion Ciocanu “Poeme de dragoste”
cu toată voia hazardului dincolo de “pragul atoatevăzător” al situaţiei de sine şi de “vineri”,
când izvorul Măriei sale Dragostea “secă” nu cu de la sine putere sau vrere, părea oarecum
epuizat într-un anume sens. Or, ce mai putea să adauge, bunăoară, inspiratul îndrăgostit la
capătul punctului subit? Surpriza însă, se vede, vine întotdeauna de acolo de unde n-o prea
aştepţi. Şi iată-l din nou pe “trinitarul” (de atunci) Ion Ciocanu în ipostază de poet, călăuzit pe
făgaşul versurilor de neuitatul Amor cu săgeţile lui nelipsite de harul de a bate drept în ţinta
inimii omeneşti grele de încercări şi de ispite arzătoare… Deci, să zăbovim asupra
rândurilor/gândurilor care pun în relief ipostaza nouă sau continuă a scriitorului de a glosa
indirect pe marginea unui motiv vechi de când lumea şi nou în vecii vecilor, numit dragoste.
“Învierea de luni” a dragostei şi a scrisului său, indirect fireşte, este un fapt împlinit. Poetul de
altădată amorezat-lulea pare de astă dată destul de cochet, judecând după forma versului şi
după formula lirică moralist-didactică, tradiţionalistă şi sentimental-elegiacă, euforică şi
senzuală, nu lipsită şi de un farmec al ei imanent, ce traduce în fond în termeni reali şi
expresivi, lirici eminamente, probitatea sau sarcasmul scrierii de sine, probitate prezentă atât
în volumul “Poeme de dragoste”, cât şi-n cel de-al doilea, intitulat la fel de simplu şi de
nepretenţios – “Alte poeme de dragoste”.
Acelaşi anturaj intim, acelaşi decor liric, aceeaşi aspiraţie a comunicării, a mărturisirii
sentimentului de dragoste (efemer şi etern, gingaş şi aspru, responsabil şi tămăduitor, salvator
şi tiranizator, conştient şi inconştient…) fac în fond obiectivul versurilor care prin legea lor
scrisă şi nescrisă continuă conturarea universului precedent dinspre necesitatea reală şi
primordială a dragostei. De aici, pesemne, şi strădaniile directe şi indirecte ale scriitorului de a
accentua valoarea morală, intimă şi civică, spirituală. Elocventă este în acest sens întreaga
carte care stă sub semnul înnoirii sufleteşti şi sentimentale hrănite de materia simbolică a
dragostei; dealtfel ca şi-n cazul volumului precedent, unde domină lirismul echilibrat, dozat şi
colorat de parfumul interior al sentimentului şi sentimentalismului. Avem, aşadar, acelaşi
univers personal proiectat pe un cadru pastelic, în natură, în mijlocul ei întotdeauna ademenitor
şi viu, expresiv.
Racursiul poetului este unul liric, însă de natură didactică, mai bine zis, – pedagogică.
Nu în sensul de a ne prezenta un sentiment prin teatralizarea unui amor (a unui cuplu x şi y),
ci prin nuanţarea subtextuală a acestui sentiment (firesc turnat în cuvânt, frazat adesea
sobru şi destul de pedant), ce ţine lumea în picioare, prin dorinţa de a-l ocroti prin intermediul
cuvântului şi al atitudinii respective de ignoranţa şi de aroganţa umană, prin umorul fin, cu iz 7
patriarhal de basm. Într-un atare context poemele de dragoste (şi de îndrăgostit, de pedagog
păţit al dragostei…) pot fi lecturate nu fără rost şi nu numai cu zâmbetul pe buze, ironic adică.
Or, distanţarea ironică, privirea dintr-o parte este necesară şi în dragoste, în viaţa intimă a
omului la o adică, întru a putea depăşi pragul constrângerilor etico-civice preconcepute, precum
şi al mulţişorilor ani de suportabilitate şi armonie reciprocă, astrologic vorbind. Personajul liric
al poemelor este, ca şi-n volumul precedent, unul care trăieşte sentimentul primăvăratic al
iubirii. Pentru el “a iubi e primăvară”, blagian metaforizând. De aceea e cântată mai mult
bucuria acestei împărtăşiri amoroase, festive, cu rare cazuri trecând sau apropiindu-se de
hotarele “toamnei”.
Poezia de dragoste a lui Ion Ciocanu ad rem şi ad valorem este una contemplativă şi
primăvăratică, fapt explicabil prin natura însăşi a versificaţiei, care în fond celebrează bucuria şi
prezenţa dragostei, ca să nu zicem a amorului ambuscat, teatralizat. De aceea efuziunile lirice
rar când erup din interior. Iar atunci când ele îşi fac totuşi loc în poemele Dumnealui, scriitorul
îşi demonstrează cu lux de amănunte natura poetică, elanul, întreaga pasiune de a scrie
inspirat, punându-şi în uz toate virtualităţile literare. Este cazul poemului antologic “Bate
vântul”, un adevărat model de poezie clasică de dragoste, unde firescul, realul, sentimentul şi
folcloricul fuzionează perfect, în mod exemplar. O atare piesă lirică îndreptăţeşte întreg efortul
unei cărţi: “…Bate vântul printre nuci, / Stai, iubire, un’ te duci? / Bate vântul printre meri, /
Dar tu nu eşti nicăieri…”
Dacă Ion Ciocanu ar fi scris dintr-o întâmplare numai această poezie de dragoste în
viaţa lui literară (de prozator şi de critic literar, cum îl cunoaştem mai mult cu toţii…), totuna
merita pe deplin numele de poet, deoarece el, acest poem, poate evident cu cinste face faţă
oricărei antologii lirice serioase.
IV. Clepsidra între parte şi întreg sau Revelaţia artei scriitoriceşti
Labor omnia vincit improbus.
Proverb latin

Peisajul literar-artistic, sociouman şi sociocultural al spaţiului nostru est-prutean l-a
favorizat prin întâmplarea destinului pe dl Ion Ciocanu, alături de înaintaşii săi Ştefan Ciobanu
şi Vasile Coroban, precum şi alături de colegii de breaslă Mihai Cimpoi, Mihail Dolgan şi alţii, să
contribuie din plin la valorificarea şi conturarea proeminentă a patrimoniului nostru naţional sub
un unghi de vedere propriu modului său de a vedea lucrurile şi fenomenele în legătura lor
dialectică şi interdependentă, de acasă. Contextul descris cu o deosebită densitate
informaţională şi ideatică, atitudinală, dezvăluie faptul că Domnia sa are întotdeauna ochiul
vigilent la zborul cuvântului şi al ideii şi auzul deschis fiecărui sunet venind din interiorul
lucrărilor. Dincolo de orice comentarii, în peisajul nostru literar este, fără îndoială, cel mai
prodigios critic şi istoric literar contemporan. Stilul său demonstrativ şi sintetizator, acoperit de
fiorul semiliric şi de cel meditativ-asociativ, detectează măsura adevărului literar exprimat
metaforic şi se racordează obiectiv-subiectiv universului etico-civic şi ideatic al scrierilor în
limita nescrisă a bunului-simţ şi a echilibrului dialectic dintre formă şi fond. Modul său specific
şi particular de a dezvălui filoanele aurifere ale operei supuse disociaţiei, lovinescian vorbind,
face din scrisul critic al Dumnealui un model personal de pătrundere şi de susţinere a ideii de
artă literară. În această constelaţie de idei activitatea lui de comentator inspirat şi de
propagator dezinteresat al cuvântului artistic este impunătoare ca şi aceea a lui Vasile Coroban
sau a lui Mihai Cimpoi. Vigoarea ideilor şi veracitatea sentimentelor, conştiinţa apartenenţei la
universul românesc imprimă scrisului dlui Ion Ciocanu o pondere spirituală superioară care
cinsteşte deopotrivă atât simplitatea şi accesibilitatea, cât şi tăria şi măiestria artistică, atât
plasticitatea, cât şi revelaţia artei sale scriitoriceşti.
Criticul şi istoricul literar Ion Ciocanu este în felul său aidoma unei clepsidre între parte
şi întreg, figurat vorbind. El este, probabil, unicul dintre scriitorii din spaţiul nostru
moldovenesc care nu numai că a citit aproape tot ce-au aşternut pe hârtie colegii / confraţii săi 8
de breaslă, dar şi a comentat într-un fel sau altul la obiect şi obiectiv-subiectiv scrisul acestora,
îndeplinindu-şi onest obligaţiile de cetăţean, de cavaler critic al literelor noastre. Pana
Dumnealui tresaltă la orice sclipire metaforică, ideatică, la orice aspect particular de limbă şi de
stil, la fiece nuanţă lirică şi la orice detaliu artistic sugestiv atunci când reliefează portretul de
creaţie al unui poet sau prozator, al unui dramaturg sau critic literar.
V. De la peristil la prostil sau Proba de foc a elocvenţei critice

Cuique suum.
Aforism din dreptul roman
Personalitate intelectuală şi cultural-artistică polivalentă şi proeminentă, dl Ion Ciocanu
a dat odinioară, în plină stagnare sociumană, spaţiului nostru est-prutean unele dintre cele mai
notorii şi ample studii de strictă necesitate profesională, cum este, bunăoară, trilogia sa critică
“Dialog continuu” – “Clipa de graţie” – “Permanenţe”. După decenii de fructuoasă activitate pe
tărâmul literelor noastre, Domnia sa publică în cunoscuta colecţie “Biblioteca şcolarului” a
Editurii Litera volumul “Literatura română contemporană din Republica Moldova”. Deşi formal
lucrarea e destinată elevilor şi liceenilor, ea este întâi de toate o operă literară, adică o istorie
literară cu un personaj activ, principal şi principial, distinct, indirect vorbind (care este autorul
însuşi), şi cu o reţea întreagă de alte personaje secundare (literare, critice etc.), graţie cărora,
prin suprapunere, prin comparaţie şi analiză propriu-zisă, funcţionează toate planurile şi
construcţiile–anexă ale prostilului (ale edificiului) de după peristil (de după coloane).
Prin discernământul critic obiectiv, prin manieră şi stil, modelul critic ciocanian se
apropie intim de cel vehiculat mai cu seamă de fostul său profesor Vasile Coroban în “Romanul
moldovenesc contemporan”, adică el îmbracă ad libitum condiţia clasică a criticului român din
perspectiva părţii şi a întregului (diacronic şi sincronic, cultural-artistic). Şi chiar dacă ipotetic o
istorie literară nu poate evident (şi nici nu trebuie la o adică) împăca toate gusturile (şi nici
taberele, de obicei, opuse) şi principiile generaţioniste, ca şi orice altă lucrare dealtfel, ea poate
fi de real folos şi părtaşilor adevărului respectiv, şi – de ce nu? – adversarilor acestuia. Cu atât
mai mult cu cât ea este rodul spiritual al unei activităţi umane angajate cu de la sine putere a
face ordine ideatică într-o istorie şi într-o cultură literară cu mari eclipse, cu incertitudini, cu
inconsecvenţe, cu inadvertenţe şi cu reduse totuşi în timp şi spaţiu potenţe de manifestare în
definitiv. Dl Ion Ciocanu tocmai de aceea demonstrează şi prin “Literatura română
contemporană…” o virtuozitate scriitoricească proprie. El scrie, de fapt, un roman critic,
istorico-literar cu o seamă de personaje care sunt, prin dedublare, Poezia, Proza, Dramaturgia,
Critica şi Istoria literară şi, fireşte, autorul însuşi (îmbrăcând de fiece dată haina figurată a
acelor însoţitori de drum – tetraevanghelici, vorba vine…) în fenomenul nostru artistic, cu o
reţea complexă de probleme, cu studii generale şi cu compartimente concrete constitutive,
nemaivorbind de anexele bibliografice selective şi de materialul cronografic şi de netăgăduita
lor valoare orientativă şi documentară. Judecăţile aproape fără excepţie sunt sigure şi la obiect,
ad rem, mai ales acele apreciative şi critice, sociolingvistice sau cultural-artistice cu accentele
respective şi cu spunerea adevărului pe toate feţele, cu delimitarea netă a lucrărilor mai mult
sau mai puţin valoroase de cele mimetice sau aservite, de moment sau de conjunctură, de
rătăcire sau delirante.
“Literatura română contemporană…” a dlui Ion Ciocanu constituie una din probele clare
ale vocaţiei sale critice şi istorico-literare. La apariţie am numit-o “cel mai serios copil artistic al
Dumnealui”. Faptul că volumele anterioare de studii, articole, şi eseuri îl prezentau mai mult de
fiecare dată într-o ipostază sau alta (de comentator pertinent sau de analist sagace, de eseist
persuasiv sau de cronicar personalizat) nu înseamnă că lucrările lui nu erau de real folos şi de
imperioasă stringenţă, de vreme ce activitatea lui fructuoasă cuprinde atât domeniul prozei, cât
şi al poeziei, al criticii literare şi al esteticii. Ba mai mult, atare îndeletniciri cer evident nu
numai o perspiraţie, dar şi o râvnă intelectuală sisifică adesea, dată fiind nesiguranţa stabilităţii
valorice şi firescul unei evoluţii de durată. Totuşi, această exegeză îl pune într-o altă lumină, şi 9
anume în reflexele unei galerii care duce spre edificiul jinduit vreme de o viaţă trudind în
sudoarea frunţii asupra cuvântului şi autentificând ideea de literatură naţională, şi nu numai din
spaţiul moldovenesc. Am zice că travaliul în cauză este proba de foc a elocvenţei critice a lui
Ion Ciocanu. Pentru că scrisul său critic în definitiv, prin partea sa critică, ca şi arta în genere,
este imaginea reflexivă a noastră, a ideii de noi din perspectiva comunicării specifice. În atare
ordine de idei o istorie a literaturii este, de fapt, o panoramă a tălmăcirii unui întreg dinspre
parte (sau părţi). Ceea ce a şi făcut distinsul critic, maestrul Ion Ciocanu.
Oricum, ideea de peristil, căreia autorul i-a slujit din interior decenii de activitate literară
fructuoasă, l-a adus finalmente la împlinirea ideii de sine şi de prostil protector consfinţită
estetic dinspre şi întru autonomia literaturii române contemporane, dinspre nevoia noastră de
ea şi a ei de noi şi de nou, adică a părţii de întreg şi a întregului de parte.
VI. Idiostilul unei estetici in nuce
Redde Caesari quae sunt Caesaris, et quae sunt Dei, Deo.
Sentinţă latină
Faţada proeminentă a exegezei originale şi bine fundamentate a savantului Ion Ciocanu
“Literatura română. Studii şi materiale pentru învăţământul preuniversitar” faţă de “Literatura
română contemporană din Republica Moldova” (din colecţia “Biblioteca şcolarului”) şi-a extins
investigaţiile, completându-le evident nu numai simbolic şi panoramic, intrând deopotrivă în
spaţiul timpului baroc (cantemirian) şi enciclopedic, istoric, istoriografic (al cronicarilor şi
istoriografilor: urechian, costinian, neculcian), dar şi în cel iluminist (budai-deleanian, prin
epopeea “Ţiganiada”), romantic şi critic din secolul al XIX-lea, precum şi în cel din secolul al
XX-lea, prin cei mai reprezentativi creatori în genurile literare consacrate, mai puţin comentat,
dacă nu denigrat în parte în istoria literelor noastre de ieri dintre Nistru şi Prut. Cazul de
“operă literară” pe care îl semnalează travaliul respectiv al criticului şi istoricului literar Ion
Ciocanu nu poate fi trecut cu vederea din mai multe considerente. În primul rând, apariţia unei
atare lucrări a fost favorizată de un anume concurs de circumstanţe evolutive, produse între
timp în arealul nostru, dictându-i unitatea interioară din care provine expresia ei proprie, suigeneris şi totală, adică însuşi idiostilul ei literar, estetica ei in nuce.
Între text şi subtext, critica eseistică/estetică a dlui Ion Ciocanu îşi manifestă cu brio şi
consecvent da capo al fine întregul ataşament profund interior faţă de evoluţia magnifică a ideii
de frumos, de necesar şi de ideal, de la o epocă la alta, de la un autor la altul, de la un stil la
altul, de vreme ce “Le style c’est l’homme même” (Buffon). Oricum, literatura română de la
origini până în prezent este privită în întreaga şi deplina ei armonie stilistică orientativă şi
persuasivă, biaxială – cultural-artistică. Culmile pe care le luminează, dincolo de maniere şi
curente din negura de vremi, cu ochiul său de exeget încercat şi calm, înţelept şi expert,
posedând atât siguranţa stilului şi a gustului, elevat şi alintat, al creaţiei (ca autor de nuvele şi
de poeme erotice…), cât şi pe cel al degustării distant-ironice a farmecului artistic, textual sau
subtextual, al operei, şi “calitatea cea mai de preţ” a vocaţiei lui Ion Ciocanu – “diagnosticarea
precisă şi rapidă a valorii” (Mihai Cimpoi) sunt într-adevăr acele pe care timpul le-a statornicit
în perimetrul creator al patrimoniului naţional şi civilizator. Ele ţin de frumuseţea atică a
universului lor culminativ, şi nu de faţadă, ci de elocvenţa şi de luminanţa formelor briante şi
măiestrit închegate.
Dictată de “starea de lucruri obiectivă” (legată de “prevederile curriculumurilor” la
disciplina respectivă), exegeza “Literatura română…” oferă cititorilor ei nu numai “o expunere
sistematică şi analitico-sintetică” a operelor, dar şi o tăcută şi nedeclarată concepţie asupra
ideii de literatură şi de frumos, de necesar şi de ideal, ea fiind în adevăr nu numai “un sprijin
solid” pentru tinerii studioşi la susţinerea examenelor de bacalaureat şi pentru cele de admitere
la instituţiile de învăţământ superior, ci şi un model personal şi indirect de înţelegere, de
pătrundere din interior şi de acasă a patrimoniului nostru literar-artistic din totdeauna şi pentru
totdeauna. Este un efort asiduu şi un risc personal de caracter de a păşi dincolo de habitual şi 10
de a detesta – şi pe această cale – infertilitatea întoarcerii de la altfel-ul propus de Domnia sa
la astfel-ul cu care încercaseră să ne obişnuiască cercetătorii de până acum.
Impunătoare şi concisă, bazată pe o “metodă proprie de analiză literară” (Vasile
Coroban), critica “de factură eseistică” (Olga Irimciuc), opera critică ionciocaniană, dincolo de
finalitatea pedagogică “interpretativ-explicativă” (Mihail Dolgan), în perimetrele ei clasice şi
contemporane, relevă o putere de judecată individuală, superioară didacticismului şi
pedagogismului pur totuşi, ea întrunind, prin caracterul ei decelabil şi prin stilul culant,
asimilabil şi epilogistic în forţa ei expresivă cristalizată în fond, factorii estetici ad infinitum ai
scrisului şi ai interpretării în unitatea lor indestructibilă. Aici pana exegetului adună “bob cu
bob” deplina /totala şi sapientala comoară a “spicului” ce hrăneşte la propriu şi la figurat
ogorul/ ogoarele cuvântului românesc de la origini până în prezent în evoluţiile lui lirice, epice,
dramatice, critice şi estetice în definitiv cu asupra de măsură, accentele logice şi sui-generis
privind idiostilul creat din capodopere şi din mari revelaţii ale artelor limbajelor (poetice, epice,
dramatice, critice etc.) de la cronicari la “ochiul al treilea” al şaptezeciştilor reprezentativi, după
Domnia sa.
Dacă “stilul reprezintă, conform concepţiei blagiene, nişte valori extraestetice pătrunse
în estetic”, atunci fireşte că momentul cel mai dens şi mai intens colorat, mai limpezit şi mai
împătimit de ideea de frumos, de etos şi de logos, al exegezei rămâne (precum şi era de
aşteptat…) cel al generaţiilor şaizeciste şi şaptezeciste. Multe dintre eseurile privind creaţia
acestor autori, dealtfel ca şi cele referitoare la scrisul generaţiilor precedente, iradiază nucleul
lucrării din diferite unghiuri de vedere şi cu o forţă plastică de convingere pilduitoare.
Comprimată şi sedimentată aidoma cristalelor curcubeice, strălucitoare, prin ideaţie şi
prin echilibrul expresiv, persuasiv, atitudinal-polemic şi deideologizat faţă de alte istorii de la
noi de mai ieri sau de pseudoistoriile “scrise pe ape”, “Literatura română…” de dl Ion Ciocanu,
deşi nu se vrea direct o istorie literară ad litteram şi ad-hoc, ea, prin virtuţile ei literare
/extrapedagogice, depăşeşte modestul titlu de culegere / antologie de “studii şi materiale
pentru învăţământul preuniversitar”, necesară – vorba lui Alexandru Burlacu – pentru orice
categorie de cititori (de la liceeni la academicieni…), prin “valoarea cognitiv-estetică”, prin
idiostilul esteticii in nuce acoperit şi constituit idealmente nucleic (de la caz la caz…), fapt care
consolidează din interior construcţia panoramică / “istorică” secular-milenară a întregului.
Simplitatea şi sinceritatea, cele două albii ale stilului critic ionciocanian, pedantismul
ordonator, cu rang de principiu (de structură şi de factură intelectuală) al ideilor seculare
profunde, generatoare de imprevizibil şi de mutaţii în mişcarea literelor româneşti, favorizează
la maximum accesibilitatea şi cognoscibilitatea personalităţilor distincte ale patrimoniului
naţional dintotdeauna sub un raport / aspect sau altul al mesajului exegetic al lucrării demnă
de cea mai înaltă preţuire în cadrul cultural-artistic al vieţii noastre spirituale şi nu numai
publicistice sau critice, pedagogice sau didactice. Racordată la fluxul continuu al memoriei de
noi şi de nou, etnopsihologice şi ideatice, culturologice şi filologice, exegeza respectivă
cinsteşte prin cumulul ei considerabil de imagini diverse şi diferite, singulare şi complexe, fără
a cădea în excese nedorite de un gen sau altul şi prin demonstraţia unei griji paterne şi
deosebite, delicată, grădinărească în adevăr, nu numai faţă de “cuvântul” “formelor”/operelor
/capodoperelor artistice, dar şi faţă de “forma”, de “nevoia de supletivitate” (Vasile Coroban) a
stilului, vorbind în metaforă. Faptul a fost remarcat de Mihai Cimpoi, care releva, între altele,
că Ion Ciocanu “dezaprobă podoabele: este sobru şi cumpătat în expresie, nededându-se
divagaţiilor eseistice, dezgustător de rafinate”. Domnia sa mai sublinia în contextul dat că
această individualitate notorie a literelor noastre, a spiritului critic românesc de aici şi de acum,
“este, indiscutabil, o conştiinţă critică lucidă, capabilă de a delimita esenţialul şi de a refuza
accidentalul şi valoarea falsă…”.
Cele menţionate ne pun în faţa unui serios şi scrupulos cunoscător nu numai al literelor
basarabene în particular, dar şi al celor româneşti în general, odată ce aventura spirituală a
exegezei “Literatura română…” are în coordonatele ei fundamentale, ştiinţifice / teoretice şi
practice un traseu greu de parcurs pe jos şi cu un bagaj literar obişnuit, nemaivorbind de
stăpânirea temeinică şi exhaustivă a instrumentarului critic, terminologic, filologic. Pentru 11
mulţi dintre cititori (şi de ce nu şi dintre profesori, critici etc.?) aceasta rămâne încă de
domeniul cercetărilor viitoare, de vreme ce “lumea cuvintelor, vorba autorului, este una fără
margini, fără de capăt”.
Apetenţa constantă şi militantă pentru adevărul întregului şi pentru întregul adevăr al
idiostilului literaturii române, trăite cu toate fibrele fiinţei şi conştiinţei de sine, de noi şi de nou,
personale şi socioumane fac din căutările re-creatoare ale lui Ion Ciocanu un neîndoios efort de
culturalizare şi de edificare a celor însetaţi de cunoaşterea patrimoniului naţional artistic de la
origini până în prezent. Exegeza se impune întâi de toate prin directitudinea ei, aceasta fiind
formula / forma sa critică, de vreme ce filiera / calea critică a acesteia trece prin întreg spaţiul
idiostilului literelor române nonefrenată de macroreliefurile prozei şi poeziei, publicisticii şi
dramaturgiei, criticii literare. Însăşi ideea de stil (de la stil la idiostil, de la peristil la prostil…)
constituie factorul consolidant al travaliului ce-l insularizează în cadrul generaţiei sale de
exegeţi din arealul literar autohton de expresie românească.
VII. Un îndrăgit şi-ndrăgostit de limbă
Quod scripsi scripsi.
Proverb latin
Visul de a şti bine literatura, ca şi cel de a cunoaşte bine limba strămoşească, ne-ar
putea “înzeci puterile” căutării şi perseverării întru a ne onora datoriile sufleteşti, etico-civice şi
estetice în faţa timpului general-uman şi interior, conştiinţei de noi şi de nou pe nou din
perspectiva destinului. Oricum, volumele de publicistică pe teme lingvistice “Realitatea în
cuvânt şi cuvântul în realitate” şi “Conştientizarea greşelii”, ca şi “Atât de drag…” şi “Zborul
frânt al limbii române”, articolele şi eseurile de cultivare a limbii şi de sociolingvistică şi nu
numai, poco a poco reliefează preocupările de vârf ale unui înzestrat narator şi observator fin şi
neîntrecut cronicar polemic al fenomenelor lingvistice din viaţa limbii noastre şi din limba vieţii
noastre privite din afară şi din interior, din cuvântul inamisibil şi strălucitor / fermecător şi de
pe muntele vrăjit al gândului întotdeauna înaintemergător. Scriitorul, evident, este un ales al
cuvintelor, al profesiei, al vocaţiei. În persoana dlui Ion Ciocanu cuvintele au de partea lor nu
numai un poet şi un prozator, un critic şi un publicist lingvist, dar şi un îndrăgit şi-ndrăgostit de
limbă. Vocaţia sa tetraevanghelică poartă şi această cruce, nedeclarată şi simbolică, a
destinului cuvântului potrivit, scris şi rostit corect şi la locul potrivit. Ca şi-n celelalte
compartimente ale activităţii Domniei sale, şi-n compartimentul de publicistică pe teme de
lingvistică dl Ion Ciocanu este pedagog de o aleasă viţă capricornică, pledând întotdeauna
pentru adevăr, ca un cavaler al acestuia cu trup şi suflet. Fapt care nu poate să nu ne
sporească şi mai mult admiraţia pentru scrisul şi pentru contribuţia Domniei sale la prosperarea
literelor noastre la propriu şi la figurat. Dar să “ascultăm” şi alte opinii, de astă dată venind din
partea specialiştilor în materie nu de azi sau de ieri, ci din mediul ştiinţei filologice, din
detaşamentul de savanţi notorii al plaiului moldovenesc. “Ion Ciocanu, scrie dl Anatol Ciobanu,
profesor universitar, doctor habilitat în filologie, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe,
este un filolog în sensul clasic al termenului, fiind în egală măsură un literat de anvergură
(critic şi istoric literar) şi un lingvist pasionat (un harnic şi competent cultivator al normelor
limbii literare române), un talent recunoscut în mediul socioumanistic şi cultural basarabean,
unul dintre cei mai prestigioşi şi mai fertili mânuitori de condei. Or, pentru a reacţiona imediat
la cele ce au loc în viaţa publică, în cultura şi literatura acestui “picior de plai”, e nevoie de
informaţie la zi, de muncă în sudoarea frunţii în biblioteci, arhive etc. Talentul, oricât de mare,
se cere alimentat continuu, şi anume munca 1-a ridicat pe Ion Ciocanu – dornic de carte,
meticulos în toate, capabil, insistent şi ambiţios în sensul bun al cuvântului – până în vârful
piramidei ştiinţifice”. Redutabilul filolog, savant cu renume, apreciindu-i “valoarea teoretică şi
didactică” a lucrărilor “Literatura română contemporană din Republica Moldova” şi “Zborul frânt
al limbii române”, accentuează că “pe linia acestor succese incontestabile se înscrie şi
următoarea lui carte “Realitatea în cuvânt şi cuvântul în realitate”. Lectura volumului respectiv 12
e mai mult decât incitantă, ea îi deschide cititorului ochii inimii pentru a nu comite o seamă de
greşeli în vorbire şi în scris, atenţionându-l să evite poluarea graiului şi cultivarea unui mod
ignorant de viaţă în cuvânt, lipsit de logica bunului-simţ şi de cultul pentru corectitudine,
pentru plasticitate şi expresivitate vie, sănătoasă şi de acasă.
Referindu-se la ghidul radiofonic, de dimineaţă, În lumea cuvintelor, şi la ciclul de
emisiuni televizate, de seară, Norma literară şi uzul, academicianul Mihai Cimpoi remarcă, pe
bună dreptate, că poetul şi prozatorul nu dispar din eseurile lingvistice ale savantului Ion
Ciocanu. Mai mult, distinsul critic relevă tranşant că “parte din eseurile lui Ion Ciocanu sunt
nuvele autentice” şi că “în condiţiile rusificării aceste a românilor est-pruteni… activitatea de
cultivator al limbii, susţinută de Ion Ciocanu cu o perseverenţă de invidiat, iese una de
apostolat, în sensul acţiunilor culturale ale marelui preot şi poet Alexei Mateevici”.
Academicianul Silviu Berejan menţiona într-o cronică (“Vigoarea publicisticii lingvistice”)
că eseurile dlui Ion Ciocanu în domeniul dat constituie “un gen aparte de scriitură”, care se
identifică cu “un comentariu scriitoricesc asupra diverselor probleme concrete ale procesului
lingvistic est-prutean”. Mai mult, după acelaşi distins om de ştiinţă, dl Ion Ciocanu “întreprinde
o tratare literar-artistică modernă a faptelor de limbă”, eseurile Domniei sale “incitante”
dovedindu-se “nişte micronuvele, cu personaje şi situaţii concrete, absolut reale” din viaţa
noastră de toate zilele.
Ca un acord major al elogiilor aduse neobositului sociolingvist şi cultivator al limbii sună
cuvintele patriarhului lingvisticii române de la noi, acad. Nicolae Corlăteanu, care îl consideră
pe Ion Ciocanu “un cetăţean fidel al culturii şi ştiinţei strămoşeşti”.
VIII. Comoditatea incomodităţii critice
Cartea rămâne pe un plan secundar în aria de preocupări a maselor.
E o stare de lucruri la a cărei schimbare în bine avem
datoria de a participa cu toţii, în ciuda oricăror condiţii, oricât de rele.
Ion Ciocanu
Atunci când un exeget se produce cu o nonintermitenţă vădită, regulat, pe parcursul
anilor, pana lui, luând pulsul scrisului, neîndoios îl avântă în iureşul creaţiei, iar activitatea lui
devine mai mult ca sigur o comoditate, s-ar părea, pentru el. Însă nu una obişnuită şi ordinară,
dacă e să spunem adevărul până la capăt, deşi poate scrierile care-i prilejuiesc “luarea de
cuvânt” îl pun, fără nici o îndoială, din contra, în situaţia incomodităţii critice. Oricum, şi întrun caz şi-n altul (atunci când are berechet asupra a ce se pronunţa şi atunci când nu prea are),
criticul e strâns nondiscontinuu cu uşa. Cu atât mai mult dacă el, de regulă, nu e certat, adică e
în termeni buni, cu alte genuri sau specii literare şi mai ales cu poezia şi cu proza.
Criticile dlui Ion Ciocanu configurează indubitabil creaţia unui destin aparte. Laborios şi
întotdeauna ţinând cadenţa timpului, vreme de peste patru decenii Domnia sa cinsteşte cu
onestitate, fără a idolatriza sau orna, atare îndeletnicire dintr-o necesitate internă şi cu o
iscusinţă pilduitoare, înainte de toate, rotindu-se în jurul unei cărţi sau unei creaţii aidoma
albinei în jurul pomului înflorit, şi aceasta nu de-un an-doi, ci de-o viaţă. Critica, mă rog, nu te
poate răsfăţa, cu toate avantajele şi dezavantajele ei văzute şi nevăzute, mai cu seamă
actualmente, când drumul oamenilor spre carte e doar de domeniul închipuirii, dacă nu al
iluziei. A scrie în fiecare an câte o carte pentru un critic este o ispravă, ceva ieşit din comun. Dl
Ion Ciocanu, în calitate de veghetor al creaţiei, a făcut şi face mereu faţă unei asemenea ispite,
faptul acesta dezvăluind principial criticul din scriitor şi scriitorul din critic. Demersurile
exegetice ale Domniei sale pun în relief mai mult partea dinspre întreg, dimensiunile lor până la
urmă profilându-se pregnant şi autentificând grosso modo momentul întâmplării lui aievea.
Proza, poezia şi critica de aceea în scrisul său se interpenetrează, subţiindu-şi nu numai unghiul
sui-generis de vedere critic personal, interpretativ, ci şi materia eminamente proprie şi
palpabilă a gândirii, a atingerii de obiect, graţie nu numai chemării respective, dar implicit
întregii experienţe acumulate o dată cu constituirea individualităţii creatoare, a personalităţii 13
scriitorului. Dreptul la interpolare, la interpoziţie este un drept al vocaţiei în acest mod venind
din sine şi din afara lucrurilor/lucrărilor, travaliile exegetice dobândindu-şi impresionant
acoperirea artistică jinduită de după cuvânt. Îmbinarea necesarului şi a idealului îl poartă
mereu dincolo de imaginea, de arealul şi de rolul mare/mic al acestei interferenţe ideatice
(etico-civice şi estetice, critice şi istorico-literare). De aici şi intitularea unuia dintre volume –
“Dincolo de literă”, ea relevând şi funcţia de intină la o adică, în cazul asocierii cu “mirabila
seminţă” blagiană sau cu “Bobul – Globul” esinencian.
Lectura acestei cărţi demonstrează contrastant – “negru pe alb” – necesitatea
imperioasă şi primordială a desicării şi a disecării tranşante – o obsesie mai veche şi de acasă a
exegetului de a veni întotdeauna cu “argumente de rigoare”, ca un polemist şi ca un cronicar
infailibil şi infatigabil, fidel şi uvrier, reflexiv şi incisiv, à la Coroban, dacă nu un preţuitor
nepereche al cărţii şi al rolului acesteia în viaţa noastră, deci al timpului şi al locului. Tot de aici
şi pledoaria diligentă a Dumnealui pentru “incursiunile critice în procesul literar contemporan”,
care-i singularizează şi-i cristalizează proeminent configuraţia exegetică şi comodă a
incomodităţii, adică a responsabilităţii presupuse în faţa lucrurilor “rotunde”, călinescian
vorbind, dar şi a celor perisabile, extricabile sau “din topor”, inexistente, într-un cuvânt –
diforme. Nu vom exagera, probabil, zicând că exegetul, de regulă, manifestă o adevărată
deschidere înaintea operelor encaustice, dacă am uzita un termen din pictură. Dar mărinimia sa
expresă în faţa lucrărilor artistice care cinstesc onest adevărul îl ţine treaz în faţa celor
neîmplinite, respingându-le grosolănia şi servilismul, depăşirea şi asimetria, “cheia” sau
incorectitudinea chiar (“stilistică”, “gramaticală” şi “logică” etc.) în mod corobanian, necruţător
şi fără menajamente.
Centrul analizelor sale este prezidat în creaţia scriitorilor consacraţi într-un peisaj
sociouman anume, cu limitele lui artistice şi socioculturale fireşti, cu problemele respective ale
vremii, ale epocii literare, dar neuitând să pledeze pentru un scris “în măsură să ne bucure sub
aspect estetic”. Ba chiar îndemnând şi “la eforturi suplimentare întru perfecţionarea măiestriei
artistice” a unui autor (în cazul poeziei matcovschiene) sau accentuând rolul “între ariditate şi
sugestie” al altui autor (în cazul creaţiei esinenciene). Importantă sub acest aspect, cartea de
“incursiuni” “Dincolo de literă” dezvăluie şi alte mutaţii în fenomenul artistic contemporan de
aici şi de acum cu referiri concrete (bunăoară, la proza lui Vasile Vasilache, “lectura nuvelelor
de maturitate” ale căruia “ne cere o pătrundere dincolo de literă”, de misterul intraductibil şi de
savoarea inedită a paradigmei epice sau a tehnicii literare practicate – parabolice sau
dramatice, esopice etc., adică de buchia ei, pătrunzându-ne de duhul ei fremătător şi “de
demnitatea” neştirbită a “nonconformistului de o viaţă”).
Marcante sunt relevările privind epica busuiociană, cu sublinierea faptului că “pe linia
inaugurată de “Singur în faţa dragostei” şi de “Unchiul din Paris”, este rândul romanului
“Pactizând cu diavolul” să producă o înnoire de principiu în proza românească de la noi prin
importanţa subiectului şi autenticitatea personajelor, prin stilul lui sclipitor”.
În eseul sobru despre Vladimir Beşleagă criticul scoate în evidenţă “demnitatea
scrisului” privilegial al acestui autor care a dat “primul roman psihologic despre participarea
oamenilor de pe meleagul nistrean la războiul din 1941-1945”. Concluziile sunt profunde şi
exacte, ale unui cercetător serios, şi nu ale unui pozeur: “Cartea (“Zbor frânt” – n. n.) e un
dens monolog interior al protagonistului ei, care a acţionat mai curând intuitiv şi se spovedeşte,
într-un moment de tulburare extremă, fiului său”. Ori: “Capacitatea autorului de a surprinde
complexitatea şi profunzimea sufletului omenesc în situaţii-limită constituie particularitatea
principală a romanului. De asemenea, expresia literară, tehnica naraţiunii contribuie la
originalitatea operei, vădită în suprapunerea planurilor narative, în confundarea timpurilor
(când a avut loc acţiunea şi când aceasta e rememorată de către personaj)”. Sau: “Romanul
“Zbor frânt” a însemnat o revelaţie pentru cititorul care învinsese bariera stilului original,
nemaiîntâlnit în literatura basarabeană de până la 1966”.
Trecerea de la parte la întreg îl situează pe critic în prim-planul fenomenului artistic
autohton, pe care “arta de romancier” a prozatorului dat îl exprimă sugestiv şi dinspre
perenitate: “Anume în “Zbor frânt” şi în “Viaţa şi moartea nefericitului Filimon” Vladimir 14
Beşleagă ne-a dat măsura adevărată a disponibilităţii sale creatoare, în aceste opere găsim
semnele neîndoielnice şi caratele autentice ale talentului său”. Mijloacele, modalităţile şi
procedeele literare ale exegetului de a evidenţia calităţile şi proprietăţile intrinseci ale operelor
sunt relevante în sensul că pun lucrările respective în relaţia estetică cu întregul fenomen
literar, ele semnificând într-o mare măsură şi înclinaţiile autorului spre imaginea plenară şi spre
verva polemică a universului ideatic, inclusiv în cazul publicisticii.
Ceea ce reuşeşte să obţină criticul în majoritatea eseurilor sale din volumul “Dincolo de
literă” este atmosferizarea munifică a atitudinilor critice, axarea acestora în jurul unor idei-pivot
şi organicitatea dezvoltării lor pe spirala discursului “rotund”, evidenţierea inspirată a părţilor
tari, etico-civice şi estetice, ale scrisului unui sau altui autor. Apoi nu putem să nu relevăm,
fireşte, discernerea severă a momentelor contrafăcute sau sterile, impalpabile, pur ideologice
sau aservite în fond. În atare cazuri exegetul devine, nici vorbă, un incomod forte pentru
scrisul nostru, un nepentru, un exponent al fenomenului artistic venind în impact cu arta
adevărului şi cu adevărul artei care nu poate vegeta în vid şi nici în limitele frumoase şi comode
ale minciunii etc.
Universul volumului dominat de o metaforă critică plastică şi personală, “confirmă harul
de salahor în domeniu, solicitat de procesul literar curent”. “Deşi nici din această carte nu
lipsesc studiile întemeiate pe viziuni de ansamblu asupra creaţiei” mai multor autori din arealul
naţional, ea constituie (după Grigore Grigorescu, prefaţatorul cărţii), direct şi indirect “o
tentativă de reabilitare a recenziei” care “merită o preţuire adecvată din partea noastră, a
tuturora”. “Dincolo de literă”, dincolo de limpezimea de cleştar a cuvântului, a simbolului sau a
metaforei cristalizate, dl Ion Ciocanu, spirit activ şi interpretator rigorist, inclement, rescrie în
stil propriu, într-o manieră personală şi dezinteresată, vioaie şi inspirată, şi nu în cea incoloră a
unor “critici didactici” sau “gramatici” şi dinspre sine şi întru sine poate partea cea mai vibrantă
a sentimentului şi a demnităţii artistice (polemice şi metaforice) îmbrăcând vestimentaţia
jinduită (ideatică şi ludică, etico-civică şi estetică) de fiinţa expresiei româneşti contemporane,
de aici şi de acum, figurat vorbind, văzută şi surprinsă în ipostazele ei interne, suprapuse pe
comoditatea incomodităţii critice adiacente şi aferente, reformabile, privite cu ochi de arbitru,
opuse refasonării abile. Indirect autorul pune finalmente în centrul atenţiei noastre cartea
(citeşte: arta…), fără de care ideea de cultură şi de om, de limbă şi de civilizaţie pancronică
pentru popor rămâne doar o eminentă iluzie, dacă nu o orbecăire veşnică în bezna rapace a
involuţiei, o ratare de sine şi de frumos prin înstrăinarea voită/nevoită de carte, de universul ei
sublim şi inefabil. Cartea (citeşte: scrisul…) pentru Dumnealui este un mijloc şi o formă, un
mod de existenţă artistică prin spiritul ei critic şi estetic.
Interesant şi incitant este sub mai multe aspecte şi volumul “Scriitori de ieri şi de azi”,
care, vorba autorului însuşi, “reprezintă o revenire parţială la cartea “Literatura română
contemporană din Republica Moldova”… O revenire şi o completare a cărţii “Literatura română
contemporană din Republica Moldova” şi o addenda la cartea “Literatura română. Studii şi
materiale pentru învăţământul preuniversitar”, tustrele aceste cărţi constituind o altă trilogie
critico-literară a autorului, principial importantă pentru profilul lui de creator în domeniu.
Cu titlu de rezumat, nu putem să nu cităm şi cuvintele dlui Alexandru Burlacu privitor la
arta criticii ionciocaniene: “Astăzi, Ion Ciocanu este un critic de tranziţie, verigă notabilă între
trecutul şi prezentul nostru literar, iar finalitatea revizionistă a actului său critic de la ’90
încoace este fascinantă şi molipsitoare. Puţini sunt criticii cu evoluţie continuă şi evidentă. Ion
Ciocanu a evoluat o dată cu literatura basarabeană”.
Multe şi variate sunt valenţele /calităţile stilului eseistic practicat de dl Ion Ciocanu,
bazat în fond pe o profundă cunoaştere a lucrurilor şi a fenomenelor studiate multidimensional
pe orizontală şi pe verticală, şi animate întotdeauna indirect de vechiul dicton latin – “Citius!
Fortius! Altius!” Destin capricornic şi talentat exeget, autorul este în toate un explorator
înfocat, împătimit de adevărul adânc şi de întreaga lui arie aspectual-asociativă, sugestivă şi
meditativă, fără a neglija latura instructivă, pedagogică şi exegetică a metaliteraturii. De aici şi
obsesia / permanenţa consacrării unei singure icoane – idiostilului esteticii in nuce a literaturii
române, momentelor ei de vârf şi perene, şi nu celor căzute în desuetudine, derizorii, atonice, 15
non tropo rezistente, deteriorate de timp şi de spaţiu. Cu alte cuvinte, dl Ion Ciocanu direct şi
indirect, prin creaţia sa de o viaţă, demonstrează că limba şi literatura română sunt pentru
Domnia sa alfa şi omega unei condiţii clasice proprii şi figurate, socioumane şi naţionale,
metaforice şi dialectice, mereu actuale şi permanente, critica şi istoria literară, poezia şi proza,
publicistica pe teme de lingvistică şi socio-politice fiind modurile lui de a fi în cuvânt, în
literatura română, în idiostilul ei dintotdeauna.
Tudor Palladi Dreptul la critică
Ion Ciocanu a debutat cu un volum de nuvele (Fereastră deschisă, 1965). El va uni, în
activitatea-i ulterioară, vocaţia de critic cu talentul artistic, conferind paginilor sale originalitate
şi atractivitate la lectură.
Autorul cărţii pe care o recenzăm∗
va amalgama aprecierile critice, adeseori polemice, cu
evocări, portrete acidulate sau encomiastice, rememorări, fişe de lectură, anecdote din lumea
scriitorilor. Totul dozat după legile fine ale bunului gust al unui om cultivat. Chiar dacă nu ştii
nimic despre Ion Ciocanu, câteva elemente biografice esenţiale se revelă din lectura cărţii. Om
de sorginte ţărănească şi de formaţie „autohtonă”, urmând cursurile Facultăţii de Filologie la
Chişinău, nu la Moscova, autorul vibrează profund faţă de politica de deznaţionalizare care a
fost aplicată sistematic moldovenilor dintre Prut şi Nistru, prin încercarea de neantizare a ideilor
de neam, limbă şi cultură naţională. Pentru noi poate părea emfatic că autorul tipăreşte pe
copertă, alături de portretul său, următorul text: „Ca om de artă, nu-mi închipui evoluţia
poporului nostru fără o întemeiere sigură a învăţământului, teatrului, muzicii, cinematografiei şi
a celorlalte instituţii de cultură pe limba, istoria, tradiţiile naţionale.
Este anomal, amoral şi inuman ca elevul moldovean să înveţe mai multe ore şi în
condiţii mai bune o altă limbă decât limba maternă, o altă istorie decât istoria naţională”.
Este o declaraţie de tribună, cu justificarea ei autobiografică. În şcolile săteşti, copiilor
nu li se spunea nimic despre Eminescu. La facultate, la cursul lui Vasile Coroban, se constată,
în vremea studenţiei criticului, că nimeni nu citise Răscoala lui Liviu Rebreanu. Erau goluri
decurgând din situaţia înjositoare de cultură asuprită în propria ţară.
Ion Ciocanu îşi trece doctoratul cu lucrarea Caractere şi conflicte. Studiu critico-literar
asupra povestirii şi romanului moldovenesc contemporan (1968).
Cadru didactic incomod, din cauza spiritului său polemic incisiv, Ion Ciocanu este
înlăturat, în 1971, de la catedra universitară. Pretextul l-a constituit o recenzie elogioasă la
romanul lui Ion Druţă Povara bunătăţii noastre. Autorul publică aproape an de an câte un
volum. Reţinem câteva titluri: Unele probleme de estetică (1973), Clipa de graţie (1980),
Argumentul de vigoare (1985), Cu faţă spre carte (1989). Când în Basarabia se declanşează
lupta pentru suveranitate, naţionalitate, limbă şi alfabet latin, Ion Ciocanu se găseşte printre
cei mai fervenţi combatanţi. Cuvântul nu este deloc o exagerare, pentru că de câţiva ani
Republica Moldova este o arenă de luptă pentru repunerea în drepturile fireşti a unui popor
supus la atâtea încercări inimaginabile. Cartea de faţă reuneşte rodul ultimilor ani de
publicistică literară militantă a autorului.
În articolul Reflecţii inaugurale sau dreptul la critică Ion Ciocanu constată o implicare
necesară şi salutară a poeţilor de diferite vârste în tumultul vieţii. El aduce exemplul unui „liric
total şi definitiv” precum Grigore Vieru, care a devenit „un publicist activ, bătăios”. La fel Ion
Hadârcă, Leonida Lari (este amintit articolul acesteia Nimeni şi noi, pe tema imigraţiei),
Dumitru Matcovschi: „Poeţi deveniţi publicişti. Timpul însuşi nu le permite să fie pur şi simplu
poeţi. Sau mai degrabă, după cum am spus, timpul acesta favorabil cugetării profunde şi juste
le permite să devină, în sfârşit, poeţi în sensul deplin al noţiunii. Azi mai mult ca oricând avem
nevoie de scriitori-conştiinţe, de scriitori luptători”. Această mutaţie impusă de viaţă ar fi primul
argument al dreptului de critică.
Noul statut al scriitorului impune o reexaminare a drumului sinuos, uneori contradictoriu, al
culturii moldoveneşti în anii stalinismului şi ai brejnevismului, în variantele locale şi mai
păguboase „cu bodiulii, cu postovoii, cu medvedevii timpului”. Este al doilea suport al dreptului
la critică.
Cartea este împărţită în două compartimente: 1 dedicat moştenirii clasicilor şi 2 –
rezervat scriitorilor şi problematicii culturale contemporane. Apariţia unor volume la Chişinău
sau unele date rotunde (aniversări, comemorări) ale unor mari scriitori al literaturii române
sunt doar pretexte pentru Ion Ciocanu de a dezvolta pledoarii pentru destinul culturii de azi în


Ion Ciocanu. Dreptul la critică. Articole, eseuri. – Ch.: Hyperion, 1990. – 381 p. 17
Republica Moldova. Un eveniment cultural l-a constituit, în 1989, apariţia cărţii lui Pavel Balmuş
Opere poetice de Dosoftei. Ion Ciocanu analizează competent textele, dar încheie cu fatuitate:
„N-avem dreptul de a nu ne cunoaşte bine trecutul, de a nu conştientiza ce a însemnat Dosoftei
pentru întoarcerea bisericii noastre cu faţă la limba strămoşească…”. Articolul Exemplul lui
Gheorghe Asachi este centrat pe o cuvântare a criticului, ţinută la 18 martie 1988 la
comemorarea „înaintemergătorului”, din care cităm: „Puţină imaginaţie, am zis atunci (şi repet
acum), şi neobositul cărturar moldovean şi român Gheorghe Asachi ar coborî din portret aici,
alături de noi […] Şi-ar miji ochii, să se convingă că în prezidiu – alături de scriitorii şi savanţii
militanţi pentru o Moldovă luminată şi nimbată de perspective sănătoase – n-au nimerit şi unii
dintre acei care, punând mai presus interesele departamentale, ambiţiile personale sau chiar
indiferenţa faţă de necesităţile primordiale ale poporului în mijlocul căruia se află, au contribuit
multişoară vreme la poluarea pământului, apelor, graiului şi chiar a sufletului nostru”.
Comentariile despre omniprezenţa geniului eminescian pornesc îndeosebi de la eseul lui
Mihai Cimpoi Narcis şi Hyperion, pentru a reverbera asupra întregii creaţii eminesciene, inclusiv
publicistica. Ion Ciocanu se opreşte la articolele din suita Basarabia pentru că aici găseşte un
„adevăr esenţial” împotriva falsificatorilor de istorie: „A rosti numele Basarabia e una cu a
protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi basarabeni exista cu mult înaintea
vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”.
Un loc apare îl ocupă în volumul Dreptul la critică trei studii despre Ion Creangă:
Fenomenul Ion Creangă, Ion Creangă – poet şi Permanenţa lui Ion Creangă. Dacă la acestea
adăugăm articolul Gheorghe Vasile Madan – succesor al lui Ion Creangă, ne convingem de
insistenţa criticului în investigarea producţiei literare a emulilor basarabeni ai marelui povestitor
humuleştean. Tot despre un basarabean (născut la Ciripcău) vorbeşte Ion Ciocanu în articolul
Iniţiere în creaţia lui Constantin Stere. Criticul menţionează întârzierea cu care a fost repus în
drepturi marele scriitor şi om de cultură. Momentul descătuşării l-a constituit dialogul lui Ion
Druţă cu cititorii din 1987, când „a pus în mod răspicat problema reintroducerii lui Constantin
Stere în circuitul de valori ale literaturii moldoveneşti”.
Partea a două a volumului Dreptul la critică, dedicată mişcării literare contemporane,
debutează cu un articol de direcţie: Imperativul criteriilor şi principiilor sigure. Dar în stilul lui
Ion Ciocanu! Verbul devine incandescent, şfichiuitor, polemic. El porneşte de la un articol al lui
Andrei Ţurcanu, Poezia în retrospectivă, în care declară că literatura din ultimii „10-15 ani” a
ajuns „în starea grajdurilor lui Augias” şi că e nevoie de un spirit critic autentic pentru a
departaja valoarea de impostură. Dar Andrei Ţurcanu nu concretizează îndeajuns. Sarcina
aceasta şi-o ia criticul nostru, pornind de la intervenţiile în presa de specialitate a unor confraţi
(Gh. Mazilu, M. Dolgan, E. Botezatu), dispuşi a polei realitatea literară sau a o ponegri
necugetat pe motive extraartistice. Ion Ciocanu pledează pentru generalizarea criteriilor
estetice ferme în judecata de valoare.
Criticul are „slăbiciunile” lui. Ion Druţă „deţine locul unui rege” în literatura
contemporană (Harul autenticităţii). Despre poezia lui Grigore Vieru s-a spus că e simplă ca
folclorul, „însă îndărătul simplităţii de suprafaţă pulsează puternic acel sens deosebit de
profund, pe care îl poate exprima numai un cugetător, un filozof” (Dimensiunile talentului).
Romanele lui Dumitru Matcovschi „sunt îngemănări organice ale poeziei şi dramelor vieţii,
divulgând – fiecare – poetul aplecat în permanenţă asupra unor personaje cu o „viaţa interioară
bogată, implicate în situaţii încordate şi generatoare de dramatism autentic” (Poezia şi dramele
vieţii. Marginalii la romanul „Toamna porumbeilor albi”).
Nu în ultimul rând trebuie să menţionez foiletoanele Vasile Coroban sau rămânerea în
arenă şi Ion Druţă în viziunea unui cercetător de la Freiburg. Primul este un reuşit portret al
profesorului de la Chişinău, dar şi un autoportret al „nonconformistului” său student. Cel de al
doilea este un comentariu pertinent al lecturii operei lui Ion Druţă, de către Paul Miron, în
viziunea acelui izvor de imagini pentru literatura universală – Biblia.
Cartea Dreptul la critică se încheie cu un articol polemic, În absenţa discernământului
critic, referitor la Istoria literaturii moldoveneşti, volumul 3, partea 1, apărută în 1989 la 18
Editura „Ştiinţa” din Chişinău. Ion Ciocanu spune cu curaj multe adevăruri cu privire la istoria,
limba şi literatura Basarabiei.
Deschiderile promovate de oamenii de litere din Republica Moldova sunt demne de toată
lauda, şi datoria noastră este de a cunoaşte acţiunile şi scrierile acestor autori talentaţi şi
curajoşi. La rândul lor, consângenii noştri de dincolo de Prut trebuie să stăruie în promovarea
integrării literaturii române clasice şi contemporane, care este în mod firesc şi a lor. Ideea
parcelării spiritualităţii româneşti pe provincii a fost unul din instrumentele de dezbinare şi
asuprire ale marilor imperii din preajmă. Sper să depăşim împreună mentalităţile vechi şi
anchilozante. Ion Ciocanu are sigur „conştiinţa că suntem de-ai noştri”.
Stancu Ilin
(Revista „Viaţa Românească”, 1991, Nr. 7, P.108-110.)

Sursa: Ion Ciocanu, Biobibliografie, Chișinău, ed.Museum, 2005.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s