Referinţe istorico-literare şi istorico-lingvistice

Ion Ciocanu militează pentru judecarea operei literare prin prisma categoriilor estetice.
Pe el îl preocupă în egală măsură analiza propriu-zisă a creaţiei artistice şi abordarea unor
probleme teoretice, care i-ar permite să dezvăluie anumite „secrete” ale operelor. Înzestrat cu
un pătrunzător simţ al valorilor, tânărul critic distinge cu uşurinţă valorile de nonvalori, pe care
şi într-un caz şi în altul le analizează cu o susţinută vervă critică. El este îndrăzneţ şi
consecvent, mai ales în respingerea compunerilor palide, a rebuturilor; are un fel al său propriu
de a cântări şi de a demonstra intuitiv valoarea artistică a unei opere; ştie să-şi sprijine
punctele de vedere pe exemple semnificative şi concludente; profesează un stil cu nerv, uneori
chiar ofensiv, în care nu rareori formulele savante se împletesc cu cele familiare; posedă darul
de a deştepta interesul cititorului prin felul său de a discuta; atrage în discuţie păreri diferite;
pune întrebări, dezaprobă, aderă la părerile altora, atunci când le consideră juste…
M. Dolgan. Adnotare la cartea: Ion Ciocanu. Articole şi cronici literare. –
Ch.: Ed. Lumina, 1969. – P. 2.
Încetul cu încetul, Ion Ciocanu şi-a elaborat o metodă proprie de analiză literară. În
primul rând, el citeşte foarte atent cărţile pentru a aduna material concret, apoi îşi
demonstrează părerile pe baza acestuia. Elocvent în privinţa aceasta e articolul Vocaţia
aforisticului, în care e scoasă în evidenţă latura paremiologică a romanului Cucoara de Ion C.
Ciobanu. Mulţimea de proverbe din carte denotă o tendinţă spre realism, spre norma etică
populară de exprimare şi apreciere a oamenilor şi evenimentelor. Articolul e o bună contribuţie
la înţelegerea caracterului popular al prozei lui Ion C. Ciobanu.
Concretă, fără aberaţii verbale indolente, e analiza unor trăsături specifice ale poeziei lui
Grigore Vieru (Motiv şi semnificaţie), Liviu Damian (Complexitate şi profunzime), Nicolae
Esinencu (Poezia eliptică) sau a prozei tinere (Tema şi realizarea ei în creaţia prozatorilor
tineri). Autorul evită aprecierile bombastice, practicate de critica amatoare de incertitudini
camuflate sub vălul „consideraţiilor globale“; el vorbeşte concret despre calităţi şi neajunsuri,
iar acest fapt contribuie la înţelegerea ponderii reale a posibilităţilor creatoare ale scriitorilor
respectivi.
Vasile Coroban, Dialog continuu. – În săptămânalul „Literatura şi arta“, 1977, 28 iulie.
Dacă Vasile Coroban – patriarhul criticii moldoveneşti – este un realist, iar Mihai Cimpoi
– un critic romantic, – Ion Ciocanu se impune ca un critic total. Am ales acest termen nu
pentru a da o preţuire la superlativ muncii criticului, ci în primul rând pentru a caracteriza
vasta-i activitate în cele mai diverse şi complicate domenii, ce ţin nemijlocit de genurile literare
– proza, poezia, dramaturgia, eseistica – , precum şi de speciile artei în genere – pictura,
muzica, teatrul, cinematografia, arhitectura… O asemenea performanţă e posibilă, după însăşi
expresia lui Ion Ciocanu, formulată într-un interviu (vezi Tinerimea Moldovei din 10 martie
1974), numai atunci când „un critic bun este numaidecât scriitor“ (amintim cititorilor că autorul
Clipei de graţie a mai semnat şase cărţi de critică, trei culegeri de proză scurtă, iar la început a
scris şi a publicat versuri). Astfel dreptul de a analiza şi judeca opera literară este cucerit
printr-o muncă enormă, printr-o participare permanentă, operativă şi obiectivă la procesul
continuu al creaţiei.
Mihai Prepeliţă, Clipa de graţie. – În ziarul „Zorile Bucovinei”, 1980, 6 septembrie.

* * *
…Critica fiind estetică în mişcare, mi-au atras în special atenţia lucrările în care Ion
Ciocanu coboară în practica literară, în concret. Adică cele în care face estetică aplicată. Aici el
este eseistul de bună condiţie, care posedă ştiinţa revelării generalului prin particular şi a
străluminării aspectelor individuale ale frumosului. În Permanenţe, Argumentul de rigoare şi
Dialog continuu el ne propune, dincolo de analizele la obiect, un manual de estetică practică,
un dicţionar sui generis al laboratorului de creaţie cu toate fazele lui de zămislire – fermentare
îndelungată – naştere spontană – trecere prin retortele perfecţionării – ajungere la
consumator. … Îl cunoaştem pe Ion Ciocanu şi în ipostază de critic aplecat cu migală şi
exigenţă asupra unor direcţii, aspecte ale procesului literar sau asupra unor autori, la cărţile
cărora a scris cronici literare. Calitatea cea mai de preţ a criticii sale este diagnosticarea precisă
şi rapidă a valorii, profilarea energică a individualităţii scriitorului, disecarea atentă, susţinută şi
de o degustare a farmecului textual sau subtextual al operei. Pana sa critică, în linii mari
mărinimoasă, dar şi nemiloasă, e sensibilă la noutate.
Ion Ciocanu dezaprobă podoabele: este sobru şi cumpătat în expresie, nededându-se
divagaţiilor eseistice, dezgustător de rafinate. A lansat formule critice sugestive referitoare la
„eliptismul“ lui Nicolae Esinencu, la „reluarea“ motivelor în lirica lui Grigore Vieru, la „conştiinţa
de sine“ a poeziei contemporane, la „argumentul de rigoare“ în investigaţia critică.
Este, indiscutabil, o conştiinţă critică lucidă, capabilă de a delimita esenţialul şi de a
refuza accidentalul şi valoarea falsă. …
Hărnicia lui Ion Ciocanu este, cred, proverbială, ca şi „capacitatea“ de a câştiga şi a
suporta cucuie. A muncit şi atunci când i s-a luat lotul destinat lui şi nu s-a speriat de
campaniile birocratice ale stagnării: a rămas cinstit şi în împrejurările când domnea necinstea.
„Ciocanul“ a continuat să bată insistent şi pe ilăul deformat, surd şi „static“ al neadevărului.
Mihai Cimpoi, Dialogul continuu. – În „Literatura şi arta“, 1990, 18 ianuarie.
…Ion Ciocanu totdeauna s-a ridicat în apărarea adevărului social şi artistic, fapt care nu
i-i dat oricărui mânuitor al condeiului. Adică nu fiecare dintre noi are acel curaj civic, acea
profundă cunoaştere a vieţii. Despre aceste lucruri vorbeşte chiar Ion Ciocanu în cartea Clipa
de graţie: „… Fără să cunoască temeinic, adânc şi sigur adevărul vieţii, omul de artă nu poate
da la iveală opere pe deplin realiste, capabile să influenţeze puternic oamenii, să le altoiască
sentimente şi idei, să-i mobilizeze la lupta pentru idealuri înălţătoare“.
Da, acesta e, cred eu, şi crezul artistic al lui Ion Ciocanu, fără de care scriitorul,
îndeosebi criticul literar, n-ar face un pas. Acest crez, această luptă pentru Adevăr î1 plasează
pe Ion Ciocanu printre scriitorii noştri de frunte.
Ion Vieru, Această luptă pentru Adevăr. – În „Literatura şi arta“, 1990, 18 ianuarie.

* * *

Dacă n-ar fi venit restructurarea peste noi, l-am fi cunoscut pe Ion Ciocanu numai ca
autor al cărţilor de critică şi istorie literară, de estetică şi proză scurtă. … Însă a venit şi la noi
acasă restructurarea, şi de aici, probabil, începe adevăratul Ion Ciocanu. Dacă despre cel de
până la această dată cititorul şi-a creat o părere contradictorie, pe cel de dincoace de
bicentenarul lui Gheorghe Asachi, la care a ţinut un logos magnific Ciocanu, îl vor menţiona
istoricii vremilor moderne. Doar jubileul lui Asachi avea loc cu mult înainte de apariţia revistei
Nistru cu renumitul articol al lui Valentin Mândâcanu. Chiar dacă ideile acestui articol pluteau în 25
aerul condensat până la condiţia inflamabilă, Ciocanu, despre care nu se poate tăcea astăzi,
este Ciocanu de la tribuna acelui auditoriu cu oameni de bună credinţă…, care a avut inspiraţia
şi curajul de a spune sus şi tare în public că moldovenii şi românii sunt un popor, că
moldoveneasca şi româna sunt o limbă, care trebuie să-şi recapete veşmântul firesc – haina
latină. Până la acea oră Ion Ciocanu, în ochii unor cititori, nu era decât un scrib mărunt, în ai
altora un simplu recenzent cu tentă laudativă, în ochii celor de ai treilea – un filolog cu multe
cărţi, arţăgos, certăreţ, dar nu mai mult, care, cică, nu se autodepăşise, nu izbutise să atragă
atenţia publicului asupra sa. Eu i-aş contrazice pe autorii acestor opinii, zicând că Ciocanu nu
era nici atunci un individ ordinar în literatura noastră. El a efectuat o critică instructivă,
accesibilă şi, dacă se poate face comparaţie cu fizica aplicată, – o critică aplicată la necesităţile
noastre de culturalizare a maselor, de informare a lor, de familiarizare a lor cu cele mai diverse
noţiuni de estetică. Exemplificându-şi şi sprijinindu-şi teoriile şi ipotezele teoretice pe literatura
clasică şi contemporană, el a inclus-o în circuitul de valori la zi. Poate că acest tip de critică
suferă de fragmentarism şi de discursivism, poartă un caracter expeditiv, tinde mai mult spre
crochiu, adnotare, spre articol de enciclopedie, dar este nevoie şi de acestea în spuza noastră
de instrumente teoretice. Odată chiar mă luminase un gând să încerc a aranja estetica lui Ion
Ciocanu în ordine alfabetică şi mi-a ieşit un dicţionar de terminologie literară destul de
consistent, deşi dintr-un punct de vedere inegal…
Andrei Hropotinschi, Dacă nu vrei să fii nicovală, fii Ion Ciocanu. – În „Literatura şi arta“, 1990,
21 mai.

Îmi pun întrebarea acum: oare n-ar fi un bun pas spre restructurare şi faptul de a vorbi
sistematic în presă, la o rubrică specială, despre oamenii care, cu riscul de a fi concediaţi, se
opuneau neroziei? Zic concediaţi, fiindcă până la urmă aşa s-a întâmplat şi cu Ion Ciocanu.
Diferite comisii universitare şi raionale au tot încercat să-l aducă la calea trasată de mai marii
noştri de pe atunci, la calea stagnării, dar fără rezultate şi… în cele din urmă „1-au dus“ de la
catedră.
Scriu toate acestea nu din auzite, ci fiindcă pe la pomenitele comisii ni s-au intersectat
cărările: eu cu păcatul pe care nu-1 făcusem, iar Ion Ciocanu cu dublul păcat pe care-1 făcuse:
şi-a publicat părerea despre opera druţiană.
Grigore Cincilei, doctor în ştiinţe filologice, profesor universitar, Povara amintirilor noastre. – În
cartea colectivă: Druţiana, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1990, p. 73-74.
Prin ansamblul materialelor inserate în volumul Cu faţa spre carte Ion Ciocanu a poposit
cu inima şi cu sufletul pe la multele şi marile dureri ale cărţii naţionale, apropiindu-le de fiecare
dintre noi, făcându-le astfel să fie şi ale noastre… Ion Ciocanu îşi poartă cu demnitate povara
de protector al supremei valori umane – Cartea, îndeplinind onorabila misiune a iluministului în
accepţie contemporană.
Grigore Grigorescu, Fenomenul cartea moldovenească. – În săptămânalul „Făclia“, 1990, 27
iulie.

* * *

Cadru didactic incomod, din cauza spiritului său polemic incisiv, Ion Ciocanu este
înlăturat, în 1971, de la catedra universitară. Pretextul 1-a constituit o recenzie elogioasă la
romanul lui Ion Druţă Povara bunătăţii noastre. Autorul publică aproape an de an câte un
volum. Reţinem câteva titluri: Unele probleme de estetică (1973), Clipa de graţie (1980),
Argumentul de rigoare (1985), Cu faţa spre carte (1989). Când în Basarabia se declanşează26
lupta pentru suveranitate, independenţă, limbă şi alfabet, Ion Ciocanu se găseşte printre cei
mai fervenţi combatanţi.
Cartea de faţă Dreptul la critică reuneşte rodul ultimilor ani de publicistică literară
militantă ai autorului… Ion Ciocanu spune cu curaj multe adevăruri cu privire la istoria, limba şi
literatura Basarabiei.
Deschiderile promovate de oamenii de litere din Republica Moldova sunt demne de toată
lauda, şi datoria noastră este de a cunoaşte acţiunile şi scrierile acestor autori talentaţi şi
curajoşi.
Stancu Ilin, Dreptul la critică. – În „Viaţa Românească“, 1991, Nr. 7, p. 108, 110.

Departamentul Limbilor, în frunte cu directorul general dl Ion Ciocanu, doctor în
filologie, scriitor şi critic literar, efectuează o activitate colosală de reanimare a limbii
băştinaşilor, de lărgire a sferelor ei de întrebuinţare, de propagare a ei printre alofoni.
Anatol Ciobanu, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Moldova,
Limba noastră cea de toate zilele. – În ziarul „Moldova suverană”, 1993, 26 august.
Versurile lui Ion Ciocanu sunt scrise de un mare îndrăgostit. Mai mult, de un om capabil
de sentimente puternice. Toate elementele poeziei – metaforele, sinceritatea nudă, forma
clasică de expresie – se încheagă în tabloul unei atmosfere dominate de iubire. Dragostea se
desfăşoară în cadrul restrâns al intimităţii …Poezia sa are drept pilon un erou liric de tip
romantic, fiecare deschizătură de gură a căruia e pentru a rosti cuvinte de adoraţie pentru
iubită. Frământările şi lamentările lui provin dintr-o iubire împărtăşită parţial. De aici şi
sentimentele contradictorii ce-i cutreieră fiinţa: lipsa de libertate a trupului înlănţuit în
convenienţe şi libertatea inimii care se dăruie din plin fiinţei iubite. Eul liric denotă un suflet
generos, care-i vorbeşte iubitei doar în termeni elogioşi, iar în forul lui interior îi înalţă un tron
de zeie care „seamăn nu are“.
Într-o epocă în care emanciparea vulgarizată de ignoranţă a discreditat chipul femeii,
mai ales al femeii-iubite, Ion Ciocanu vine să o reabiliteze, purificând-o cu verbul său aşezat,
cu adoraţia sa constantă, cu gingăşia bărbătească ce transpare din fiece vers. Poezia sa ni se
înfăţişează ca o şoaptă rostită discret la urechea iubitei. E şoapta mistuitoare a bărbatului care
iubeşte în fiecare zi ca şi cum ar iubi pentru ultima dată…
Iulia Mihăleanu, Un ostatic al iubirii. – În cartea: Ion Ciocanu, Alte poeme de dragoste, Editura
Glasul, Chişinău; Editura Vasile Cârlova, Bucureşti, 1995, pag. 5, 6.

Născută dintr-o dorinţă irezistibilă interioară de a căuta calea însuşirii limbii corecte
(rostite şi scrise) şi dintr-o mare şi necesară dragoste umană pentru cuvânt în general, cartea
lui Ion Ciocanu Atât de drag… este neobişnuită din mai multe puncte de vedere. În primul
rând, autorul ei este poet şi prozator, critic şi istoric literar… Deşi, ca scriitor, el manifestase
atitudine faţă de destinele limbii noastre şi mai înainte, publicând în presă articole de problemă
privind asanarea mediului sociolingvistic, necesitatea cunoaşterii de către alolingvi a limbii
locului etc. Apoi devine cu timpul susţinătorul unei rubrici permanente Limba maternă – floare
eternă (după consacratul şi antologicul vers matcovschian) în săptămânalul „Viaţa satului”,
materiale pe care le difuzează la radioteleviziunea moldovenească. Nu mai zicem de
corectitudinea scrisului său vertical, demonstrată decenii la rând de lucrările literare ce l-au
consacrat, inclusiv în ce priveşte ţinuta lingvistică şi stilistică. Iar omul care trăieşte în cuvânt,
din cuvânt şi întru cuvânt, nu poate fi indiferent faţă de soarta limbii materne, faţă de poemul
existenţei noastre, faţă de opera neamului care a fost, este şi întotdeauna va fi Măria sa
Cuvântul. Activitatea prodigioasă a literatului Ion Ciocanu în această constelaţie de idei este
una mereu de atitudine şi de certitudine critică în perpetuă evoluţie, oricare ar fi declinul vieţii
noastre „de tranziţie” din rău în mai rău şi oricare s-ar dovedi această „răscruce cu proşti”,
conform celebrei caracteristici druţiene. Prin exemplul său personal şi omniprezent, atitudinal,
scrisul lui Ion Ciocanu are toate trăsăturile sale impresionante … Pe lângă faptul că posedă
simţul şi darul cuvântului, are totodată şi cumsecădenia critică a analizei, priceperea
diplomatică de a-l face pe om (pe scriitor şi pe vorbitor…) să-şi vadă autocritic „hopurile”,
greşelile şi – de ce nu? — erorile, de vreme ce „a uita (deci şi a greşi) e ceva omenesc”, ca şi
cum de la sine, fără a-l vexa. Oricum, majoritatea „microeseurilor de dragoste pentru cuvânt”
ale volumului Atât de drag… sunt scrise pe un bonton, au o ţinută etico-civică a lor sigură,
izbucnită din inimă, din interior. Stilul şi maniera analitică, plasarea accentului logic pe
corectitudinea lingvistică îmbracă haina respectivă a bonomiei şi simţului gospodăresc, mai
bine zis — grădinăresc, de a urmări obsedant, cu rigoarea pedagogică respectivă încălcarea
normelor gramaticale, ortografice şi ortoepice (oricare ar fi poetul, savantul, vorbitorul etc.
care a comis cutare sau cutare greşeală de limbă sau de stil). Bucură de asemenea şi supleţea
microeseurilor, sobrietatea lor, „respirările” fireşti şi succinte, lapidare, fără oboseala
savantlâcoasă, „ştiinţifică”, despicând firul în patru când nu e cazul. De aceea ele sunt utile
pentru toţi, prin cheia lor intuitiv poetică şi prin logica bunului simţ, şi pentru elevi şi studenţi,
şi pentru copii şi părinţi, şi pentru profesori şi intelectuali atât de la sate, cât şi de la oraşe.
Tudor Palladi, Un îndrăgostit şi-ndrăgit de limbă: Ion Ciocanu. –
În Moldova literară (supliment al ziarului „Moldova suverană”), 1996, 4 ianuarie.
Poezia de dragoste a lui Ion Ciocanu este contemplativă şi primăvăratică, cu rare
excepţii trecând bariera meditaţiei lirice „autumnale“. Faptul este explicabil de natura însăşi a
versificaţiei, care în fond celebrează bucuria şi prezenţa dragostei, ca să nu zicem a amorului
ambuscat, teatralizat. De aceea efuziunile lirice rar când erup din interior. Iar atunci când ele
îşi fac loc totuşi în poemele lui, scriitorul îşi demonstrează cu lux de amănunte natura poetică,
elanul, întreaga pasiune de a scrie inspirat, punându-şi în uz toate virtualităţile literare proprii.
Este cazul poemului antologic Bate vântul…, un adevărat model de poezie clasică, unde
firescul, realul, sentimentul şi folclorul fuzionează perfect, în mod superior. O atare piesă lirică
îndreptăţeşte întreg efortul unei cărţi: „… Bate vântul printre nuci,/ Stai, iubire, un’te duci?/
Bate vântul printre meri,/ Dar tu nu eşti nicăieri“. Ion Ciocanu, chiar dacă ar fi scris numai
această poezie de dragoste în viaţa lui literară (de prozator şi de critic literar, cum îl cunoaştem
mai mult cu toţii…), totuna merita pe deplin numele de poet, deoarece el, acest poem, poate
evident cu cinste face faţă oricărei antologii lirice.
Tudor Palladi, Probitatea sau sarcasmul scrierii de sine. – În „Literatura şi arta“, 1996, 6 iunie. 28
Ion Ciocanu corectează erorile generale ce vin direct din stradă şi sunt „groaznic” de
răspândite, bazându-se în primul rând pe logică. Domnia sa alege dintre violatorii legilor limbii
ba un savant de vază, ba un scriitor (Ion Druţă, de exemplu, din a cărui operă putem alcătui
uşor un antidicţionar sau un dicţionar de greşeli), ba un veteran al muncii pedagogice, ba un
corespondent, ba un demnitar destul de înalt. Porneşte de la cazuri concrete, cum ar fi, de
exemplu, un titlu de carte (vezi Între corectitudine şi neglijenţă), astfel fiind mai convingător,
atenţionându-i pe cei care n-au dreptul să greşească: „Avem datoria de a acorda o atenţie
mare şi constantă şi felului de a se exprima al literaţilor, ziariştilor, savanţilor, care ar trebui să
ne servească drept exemple de rostire şi, mai ales, de scriere”. Iar când aceste greşeli
elementare sunt comise de vreun autor cu ambiţii de cercetător ştiinţific, într-o carte cu
pretenţii de ştiinţă, Ion Ciocanu devine neiertător: „Absenţa cărţii cu pricina ar fi fost de
miliarde de ori mai folositoare culturii noastre decât prezenţa ei… Lectura unei atare cărţi este
de-a dreptul dăunătoare”.
Deşi de cele mai multe ori Ion Ciocanu pare calm, nepretenţios, uneori îl surprindem
numai nerv, încordat la Maksimum, încât „ne vine să strigăm ca să audă toţi — dar absolut toţi
— consângenii: scoateţi din vorbirea şi din scrierea voastră orişice firicel de rusisme care ne
strică limba şi pe noi înşine!”.
Deşi Atât de drag… e o carte de cultivare a limbii, ea nu este lipsită de ironia
caracteristică autorului…, ceea ce face lucrarea mai vioaie, amplificând funcţia ei hedonistică.
În sfârşit, în această carte Ion Ciocanu, care este evident împotriva lipsei de sens, a
abracadabrismului lingvistic şi tinde spre claritate, exactitate, corectitudine, abordează o
sumedenie de probleme lingvistice, punând tot atâtea întrebări…
Pe lângă dicţionare, Exprimarea corectă şi Cuvântul potrivit la locul potrivit de Valentin
Mândâcanu, culegerile colective Cultivarea limbii, cărţile semnate de Eugen Coşeriu, Alexandru
Graur, Mioara Avram, Ion Coteanu, Ion Melniciuc, Anatol Ciobanu, Ion Dumeniuk ş. a., de
acum înainte putem consulta şi lucrarea Atât de drag… de criticul şi istoricul literar, prozatorul,
poetul, ziaristul, profesorul, într-un cuvânt — scriitorul Ion Ciocanu (vezi Scriitorii), care dă
dovadă de remarcabile aptitudini lingvistice.
Mihai Vaculovschi, Dragostea noastră netrecătoare. –
În revista „Limba Română”, 1996, Nr. 5-6, p. 215.
Pentru noi, profesorii de limba şi literatura română, Ion Ciocanu este un literat şi un
lingvist de cea mai mare autoritate şi de Maksimă importanţă, prin cărţi ca Dialog continuu,
Clipa de graţie, Măsura adevărului, Dreptul la critică şi Atât de drag… şi prin prelegerile din
cadrul emisiunilor radiofonice În lumea cuvintelor şi televizate Norma literară şi uzul Domnia sa
învăţându-ne să discernem valorile literare autentice de nonvalori şi amintindu-ne să alegem
bine cuvintele şi frazele, să evităm rusismele şi greşelile de tot soiul. …Lucrarea Literatura
română contemporană din Republica Moldova ne este de un real folos, autorul propunându-ne
analize succinte ale majorităţii scriitorilor şi operelor prevăzute de programe şi avem ce lua din
paginile ei, din notiţele biobibliografice care însoţesc analizele, din bibliografia selectivă cu care
se încheie ele…
Ion Pârnău, Un manual arhinecesar. – În ziarul „Dialog“, 1998, 2 iulie.
Literatura română contemporană… a lui Ion Ciocanu constituie una dintre probele clare
ale vocaţiei sale critice şi istorico-literare. Ea este cel mai serios copil artistic al dumnealui,
după noi. Faptul că volumele anterioare de studii şi de articole, de cronici literare sau de eseuri
îl prezentau mai mult de fiecare dată într-o ipostază sau alta (de comentator pertinent sau de
cronicar personalizat) nu înseamnă că lucrările lui nu erau de real folos şi de imperioasă
stringenţă, de vreme ce activitatea lui fructuoasă cuprinde atât domeniul prozei, cât şi acela al
poeziei, al criticii literare şi al esteticii. Ba mai mult, atare îndeletniciri cer, evident, nu numai o
perspiraţie, dar şi o râvnă intelectuală sisifică adesea, dată fiind nesiguranţa stabilităţii valorice 29
şi firescul unei evoluţii de durată. Totuşi, recenta exegeză îl pune într-o altă lumină, şi anume
în reflexele unei galerii care duce spre edificiul jinduit vreme de o viaţă trudind în sudoarea
frunţii asupra cuvântului şi autentificând ideea de literatură naţională şi nu numai autohtonă,
din spaţiul moldovenesc. Am zice că travaliul în cauză este proba de foc a elocvenţei critice a
lui Ion Ciocanu.
Tudor Palladi, Proba de foc a elocvenţei critice sau De la peristil la prostil. – În săptămânalul
„Literatura şi arta“, 1999, 27 mai.
În lupta de opinii, care s-a desfăşurat şi continuă şi acuma, publicistul Ion Ciocanu vine
să contribuie din plin la ridicarea prestigiului culturii şi limbii române, să participe activ la
amplul proces de deşteptare a conştiinţei naţionale, proces favorizat de imperativele istorice
contemporane, de realitatea zilelor noastre. El e prezent la toate discuţiile şi dezbaterile
diferitelor probleme actuale ce ţin de limba română şi grafia ei, de destinul poporului român din
Basarabia.
Relaţiile interetnice, problema traducerilor, poezia şi proza românească, cultivarea limbii,
manualul şi şcoala, cartea şi biblioteca, respectarea legilor lingvistice în vigoare, a grafiei latine
etc. sunt mereu în atenţia omului de ştiinţă Ion Ciocanu.
Vasile Melnic, Ion Ciocanu – cărturarul. – În cartea lui „Mândria şi speranţa noastră”,
Chişinău, Firma editorial-poligrafică „Tipografia centrală”, 1999, p. 237.
Cartea Zborul frânt al limbii române include aproape toate articolele pe care autorul le-a
publicat în diverse reviste, ziare. Se evidenţiază în acest fel concepţia lui, modul de prezentare
a faptelor concrete, la multe dintre care a fost participant activ (Să merităm sărbătoarea,
Respectarea şi ignorarea legislaţiei lingvistice, Legislaţia lingvistică şi drepturile omului, Alecu
Russo şi românitatea noastră ş. a.).
Cu durere în inimă a fost scris articolul Zborul frânt al limbii române (publicat şi în ziarul
„Flux” la 25-31 august 1995).
Ion Ciocanu a fost şi rămâne un cetăţean fidel al culturii şi ştiinţei strămoşeşti, pe care
le apără cu toate forţele intelectuale de care dispune, aplicând principiul formulat de el însuşi
Azi serbăm fără să jubilăm, ci angajându-ne şi luptând.
Acad. Nicolae Corlăteanu, Cu perspicacitate, înainte. –

* * *

Criticul literar Ion Ciocanu e unul prolific, prezent de multă vreme în mai toate
publicaţiile de la noi, spirit neobosit, preocupat de problemele de estetică, de aspectul teoretic
al literaturii, un critic aflat mereu în căutarea „argumentului de rigoare“. Personal, preţuiesc
îndeosebi acele eseuri, cronici şi portrete, în care forţa argumentării implică imaginarul creator,
spectacolul demonstraţiei. Aici fraza scapă de încorsetarea citatelor pe care Ion Ciocanu le
cultivă în general în grădina scrisului său, şi curge mai descătuşat, arătându-şi deliciile
stilistice, frăgezimea metaforică sau sclipirea lamelor reci de oţel (volumele Dialog continuu,
1977, Clipa de graţie, 1980, Argumentul de rigoare, 1985, ş. a.).
Un statut aparte în demersul său critic îl are volumul Literatura română contemporană
din Republica Moldova (seria „Biblioteca şcolarului“, 1998), ce include articole de analiză a
procesului literar basarabean postbelic, portrete de creaţie, bibliografie. Cartea este destinată
şcolii de toate gradele şi demonstrează excepţionalele calităţi instructive ale lui Ion Ciocanu,
care, din când în când, preferă să-şi pună toga profesorală, păstrată în garderoba sa
sentimentală din anii petrecuţi la catedra universitară (1965-1971). Ochiul său, înzestrat cu
lentile purtând însemnul schimbărilor de optică, re-lecturează din noi perspective opere
compromise total sau parţial în anii ideologiei comuniste, reevaluându-le după alte criterii într-o
nouă ierarhie valorică. Criticul demitizează nume şi cărţi, umblă pe la monştrii sacri ai 30
„literaturii sovietice moldoveneşti“, dezumflându-le dimensiunile ori diminuându-le doza de
nemurire, pune în valoare în toată statura lor artistică creaţii considerate la apariţie
„subversive“. În felul acesta Domnia sa reuşeşte (cel puţin parţial) s-o „desovietizeze“, lucru
extrem de valoros, mai cu seamă pentru generaţiile tinere.
Arcadie Suceveanu, Maşina lui Faraon. – În revista „Septentrion literar“ (Cernăuţi), 2000, Nr.
3-5, pag. 10.

Fiind printre personalităţile notorii ale elitei culturale basarabene, care în ultimul deceniu
au luptat cu abnegaţie pentru renaşterea conştiinţei naţionale a românilor moldoveni şi pentru
transformările democratice, Ion Ciocanu a contribuit activ la elaborarea legislaţiei lingvistice şi
la implementarea ei în viaţă, argumentând convingător că fără funcţionarea reală a limbii de
stat (române) în toate domeniile de activitate nu poate fi vorba despre o independenţă reală
statală a Republicii Moldova.
Ca un dangăt de clopot, ca o alarmă către toţi cetăţenii ţării este şi cartea antologică
Zborul frânt al limbii române (Chişinău, 1999), scrisă din durerea sufletului pentru limba
strămoşească oropsită aici, la ea acasă… Ion Ciocanu, care încă în alocuţiunea sa din 18 martie
1988 de la Palatul Republicii (pe atunci Palatul Prietenia), în plin totalitarism, primul dintre
filologii din Republica Moldova a pus oficial problema proclamării limbii materne a băştinaşilor
drept limbă de stat şi revenirea la scrisul latin, lansează în cartea menţionată un fulminant apel
către conştiinţa tuturor compatrioţilor: „Două sărbători, proclamate oficial în urma unor eforturi
colective de mare amploare, vin să ne spună că la 27 şi 31 august avem zile de odihnă… Dar
eu unul nu mă voi odihni. Pentru ca n-am meritat. Şi nu voi serba. Pentru că n-am ce serba.
Voi munci înzecit. Pentru ca, măcar peste ani sau decenii, în viaţă sau în mormânt, să
am dreptul de a mă odihni în voie şi de a serba cu plăcere la 27 şi 31 august.
Până atunci să ne gândim cu toţii, dragi compatrioţi, că nu suntem nici pe departe
independenţi de Rusia şi de ruşi, de Armata a 14-a rusă”…
Ion Buga, Atlant al adevărului şi demnităţi. – În ziarul „Capitala”, 2000, 15 ianuarie.
…Mai era primăvara anului 1988, 18 martie. Exact în seara acelei zile au răsunat
primele salve ce prevesteau viitoarea mare bătălie pentru limbă. De la tribuna festivităţilor
prilejuite de bicentenarul Gheorghe Asachi scriitorul şi savantul Ion Ciocanu – în prezenţa
temutei conduceri partinice de atunci – oficializa tragica stare a limbii noastre (pe atunci îi
ziceam „moldovenească”), referindu-se la extrem de necesara eventualitate ca în fiece
republică naţională să fie considerată drept limbă de stat limba acelei naţionalităţi, care a dat
denumirea republicii, apoi la discutarea democratică a alfabetului care ar corespunde mai bine
specificului limbii noastre. La rostirea răspicată a istoricului mesaj sala ovaţiona îndelung, noi
simţeam nevoia unui triumf al dreptăţii, al unui mare adevăr umilit, ba chiar interzis despre
limbă, ce locuia ascuns în temniţele sufletelor noastre. Probabil, o fi vărsat o lacrimă şi ilustrul 31
înaintaş Gheorghe Asachi pentru izbânda repurtată de intelectualitatea naţională prin clipa
stelară a reputatului său urmaş Ion Ciocanu, un adevărat iluminist de la sfârşitul veacului al
XX-lea. Tezele rostite de la tribuna acelor solemnităţi au răsunat ca un fel de ordonanţă: limba
română şi alfabetul latin să se întoarcă acasă!
Prin alocuţiunea sa el a zdruncinat cetatea ignoranţei de sub masca sovietizării…
Ion Ciocanu ne-a lăsat un viguros testament „Pro limba română” în două volume, o
panoramă a „luptelor decisive, principiale, intransigente”. Primul volum a apărut în 1992 şi se
intitulează Reflecţii şi atitudini, unde au fost incluse 66 de eseuri, schiţe, interviuri, alocuţiuni
cu mesaje menite să contribuie la trezirea conştiinţei naţionale, îndemnându-ne a ne încadra cu
toţii în munca de soluţionare a gravelor probleme ale vieţii… Cel de al doilea volum, Zborul
frânt al limbii române, a văzut lumina tiparului în 1999… Autorul se referă şi la momentele
revelatorii din viaţa limbii române de la noi. Însă ele au fost prea puţine. Iată de ce scriitorul se
întreabă pe sine şi ne întreabă şi pe fiecare dintre noi: am făcut oare totul – fiecare în parte şi
toţi împreună – ca să înmulţim clipele de sărbătoare ale limbii noastre, să-i reabilităm gloriosul
trecut?
Grigore Grigorescu, O conştiinţă a zbuciumatei noastre epoci. – În ziarul „Mesagerul”, 2000,
15 ianuarie.
Că e deosebit de harnic şi neobosit, o confirmă şi faptul că până şi în ziua sa de naştere
el are programată la TV emisiunea Norma literară şi uzul, nemaivorbind de rubrica-i
permanentă şi extrem de actuală Ca un fagure de miere din ziarul „Capitala” şi de numeroase
alte activităţi ale sale legate de marea sa patimă – limba română…
Gheorghe Ciocoi, Paşii lui Ion Ciocanu. – În ziarul „Dialog”, 2000, 21 ianuarie.

Fiind o prezenţă suprapermanentă în toate mediile de informare în masă – presă (ziare,
reviste, almanahuri), radiodifuziune, televiziune – cu articole, recenzii, studii, cronici, Ion
Ciocanu părea un creator fără de vârstă. Jubileele altora treceau pe lângă el, dumnealui
participa cu pana şi cu felicitările de rigoare pe la festivităţi omagiale, unde se manifesta plenar
talentul său oratoric unic în felul său în mediul nostru, talent cultivat şi dezvoltat în urma
activităţii de profesor universitar, pe care a fost nevoit (din motive ideologice) s-o abandoneze,
lipsind o întreagă generaţie de filologi şi ziarişti de nişte conferinţe şi prelegeri inspirate şi
generatoare de idei şi atitudini libere faţă de literatură…
Oriunde s-ar fi aflat, scriitorul s-a manifestat plenar, creând incomodităţi celor din jurul
său prin lansarea unor noi principii de activitate. Iată de ce nu întotdeauna (sau niciodată
chiar) n-a cules lauri, ci mai curând s-a ales cu spini, ca să nu mai vorbim de suspiciunile ce le
aduna de la mai marii vremii. Cum putea să placă vechilor cadre universitare, când un tânăr
conferenţiar îşi permitea să discute liber şi curajos despre literatura moldovenească făcând,
totodată, trimiteri la marile personalităţi ale literaturii române, conducea un cenaclu literar şi
edita un ziar universitar ce-şi permitea unele opinii contrare celor oficiale?
N-a fost comod Ion Ciocanu nici la Departamentul pentru Funcţionarea Limbilor,
deoarece insista asupra desfăşurării atestării alolingvilor pentru cunoaşterea limbii române…
Ion Calcea, Perioadele lui Ciocanu. – În ziarul „Res publica”, 2000, Nr. 2 (3), 28 ianuarie.

* * *

…E cazul să menţionăm şi sutele de articole publicate de Ion Ciocanu la rubricile sale
permanente de cultivare a limbii, susţinute în presa scrisă şi în cea orală: Capcanele limbii
române, Limba maternă – floare eternă, În lumea cuvintelor, Norma literară şi uzul ş. a.,
întreaga sa activitate din cadrul Departamentului de Stat pentru Limbi (mai întâi ca director
general, apoi ca şef de Direcţie), unde se preocupă de problemele privind lărgirea ariei de
funcţionare a limbii române, respectarea legislaţiei lingvistice în Republica Moldova, elaborarea
unor programe de atestare a cadrelor de conducere…
Arcadie Suceveanu, Maşina lui Faraon. – În revista „Septentrion literar”, Cernăuţi, 2000, Nr.
3-5, pag.10.
„Perspectiva estetică“ i-a prilejuit de fiecare dată lui Ion Ciocanu să depisteze nu numai
gradul de realizare artistică a unei sau altei scrieri literare, dar şi nivelul de implicare a
scriitorilor moldoveni în captarea şi oglindirea a ceea ce era în realitate marele adevăr al
existenţei noastre. Dincolo de „estetic“ criticul nostru a căutat întotdeauna „dialogul continuu“
al conştiinţei scriitoriceşti cu dimensiunea existenţială a neamului, cu problemele ei dramatice
stringente. „Esteticul“ este mereu hârtia de turnesol, probă de adevăr şi sinceritate a literaturii.
În această privinţă mi se pare concludent faptul că, din articol în articol, de la o carte la alta,
Ion Ciocanu nu a obosit să repete cu riscul de a plictisi spiritele „subţiri“, dar mai ales cu riscul
de a agasa vigilenţii comisari ai forurilor ideologice, că nu tema este hotărâtoare pentru o
operă artistică. „Nu tema…, nu tema…, nu tema…“ – iată un refren critic susţinut de
dumnealui cu o îndârjire şi răbdare de Sisif, în surdina refrenului oficial privind „actualitatea
temei“.
Andrei Ţurcanu, Viziune asupra romanului „rural“. – În săptămânalul „Literatura şi arta“, 2001,
17 mai.

* * *

..De vreo 6-7 ani o activitate similară cu cea a lui George Pruteanu-lingvistul
desfăşoară Ion Ciocanu la Chişinău. Dimineaţa la radio în cadrul ghidului În lumea cuvintelor şi
seara la televizor în ciclul de emisiuni Norma literară şi uzul inspiratul poet, prozator, critic
literar şi – nu în ultimul rând – publicist e mereu prezent cu eseuri de cultivare a limbii, unul
mai surprinzător decât altul, toate pornind de la observarea atentă şi pătrunzătoare a vorbirii şi
scrierii în Republica Moldova, continuând cu analiza, evident succintă, a acestora în lumina
dezvăluirilor oferite de dicţionare prestigioase şi de alte surse ştiinţifice notorii şi încheind prin
recomandarea unor soluţii practice pe deplin plauzibile.
„Recomandarea” e, aici, un fel de a zice, poetul şi prozatorul nu dispar din eseurile
lingvistice ale doctorului în filologie Ion Ciocanu, acestea fiind adesea monologuri sau dialoguri,
în orice caz – colocvii antrenante, în care ascultătorul/cititorul este atras cu o putere irezistibilă,
uneori ca personaj pus în situaţia de a trage – el însuşi! – concluziile cerute, de a finaliza
monologul/dialogul printr-o luare de atitudine în consens cu sugestiile autorului. Parte din
eseurile lui Ion Ciocanu sunt nuvele autentice, întemeiate pe subiecte suscitătoare a interesului 33
general, finalele lor constând preponderent din poante generatoare de voie bună şi, uneori, de
haz.
Totuşi, principalul în activitatea acestui George Pruteanu al Basarabiei rezidă în altceva.
Vorba e că în condiţiile rusificării acerbe a românilor est-pruteni, de-a lungul a circa două
secole, activitatea de cultivator al limbii, susţinută de Ion Ciocanu cu o perseverenţă de
invidiat, este una de apostolat, în sensul acţiunilor culturale ale marelui preot şi poet Alexei
Mateevici, autorul celui mai inspirat poem dedicat limbii române. Activitatea lui Ion Ciocanulingvistul se înglobează totalmente actului imperativ de revenire la matricea noastră stilistică
originară şi de integrare a basarabenilor în contextul cultural general românesc.
Acad. Mihai Cimpoi, George Pruteanu al Basarabiei. – În săptămânalul „Literatura şi arta”,
2001, 29 martie.
Dl Ciocanu este unul dintre puţinii care pun diagnostic prompt la noile apariţii editoriale.
Sigur că asta presupune şi un mare risc, Domnia sa are însă în spate un bogat palmares, un şir
de ani de exerciţiu critic, pe care l-a practicat cu har şi hărnicie. Iată, se regăseşte şi în Dincolo
de literă. Titlul este, pentru mine cel puţin, un semn derutant, fiindcă, având formaţie
sociologică, aş fi fost tentat să cred că Dincolo de literă este un popas în context. Dar criticul
chiar face o astfel de incursiune în placenta operelor şi nu se sfiieşte să insiste asupra unor
autori mai mărunţei, pe care-i discută fără a face nici risipă de superlative în cazul unora, şi nici
nu purcede la exerciţii pamfletare în cazul altora. Deci, încearcă să găsească un ton echilibrat,
o notă de înţelegere pentru osârdia tuturor. Şi străduinţa Domniei sale, repet, merită toată
preţuirea… Dincolo de literă este, după credinţa mea, o carte solidă, o carte care merită să fie
citită, comentată…
Adrian Dinu Rachieru, „Literatura basarabeană se înscrie competitiv în circuitele mari ale
literaturii române“. – În săptămânalul „Literatura şi arta“, 2002, 13 septembrie.

* * *

Salut din toată inima apariţia cărţii Realitatea în cuvânt şi cuvântul în realitate a lui Ion
Ciocanu, cu titlul acesta atât de expresiv şi incitant. Chiar din titlu ea se dovedeşte o lucrare
deosebită, originală ca modalitate de a vorbi despre limbă, despre expresivitatea comunicării
lingvistice, despre abaterile de la normele limbii literare. E un gen aparte de scriitură. Nu e o
carte de cultivare a limbii obişnuită, ci un comentariu scriitoricesc asupra diverselor probleme
concrete ale procesului lingvistic est-prutean. Nu e o cultivare a limbii, pe care au practicat-o şi
o practică în continuare cercetătorii profesionişti, cu explicaţii de strictă specialitate şi cu o
terminologie adecvată; Ion Ciocanu întreprinde o tratare literar-artistică modernă a faptelor de
limbă. Nu e nici o sociolingvistică stricto-sensu, care face sondaje ştiinţifice conform unor reguli
obligatorii, ci este mai degrabă o publicistică lingvistică (pe teme de lingvistică), pagini întregi
ale cărţii lui Ion Ciocanu fiind deosebit de atrăgătoare datorită anume originalităţii exprimării,
instrumentarului literar-artistic utilizat de autor.
Scriitura artistică imprimă cărţii Realitatea în cuvânt şi cuvântul în realitate un caracter
deosebit, specific în cadrul tuturor lucrărilor de cultivare a limbii, apărute la noi (şi nu numai la
noi), un caracter atrăgător şi chiar savuros. Fără să părăsească problemele de ştiinţă a limbii,
aşa cum se profilează acestea în lumina erorilor de exprimare înregistrate de un auz în acţiune
permanentă şi de un văz necruţător cu greşelile, Ion Ciocanu realizează nişte eseuri incitante,
aş putea zice – nişte micronuvele, personaje şi situaţii concrete antrenante, axate pe greşeli
absolut reale, pe care le auzim/vedem cu toţii la orice colţ de stradă, în transport, în literatura
de specialitate, la radio. Uneori o singură plasare greşită a accentului într-un cuvânt îi serveşte
Domniei sale drept punct de plecare pentru a-şi imagina două personaje rostind acelaşi cuvânt
în două feluri, unul greşit şi celălalt corectându-l pe primul, de aici şi situaţia de tip nuvelistic.
Te simţi antrenat şi tu, ca cititor, în disputa iniţiată de cei doi, savurezi umorul, alteori ironia
autorului, bonomia lui şi, adesea, poanta nuveletei lui. 34
Acad. Silviu Berejan, Vigoarea publicisticii lingvistice. – În săptămânalul „Literatura şi arta”,
2002, 26 decembrie.
Ion Ciocanu… a manifestat de-a lungul deceniilor o conştiinţă clară, exprimată
subtextual în anii de dominaţie a ideologiei comuniste şi „cu text deschis” încă de prin 1985, a
fiinţei noastre româneşti şi a necesităţii de a o apăra cu dăruire de sine, permanent… El a
promovat cu insistenţă ideea unei limbi curate şi corecte, cerea pe faţă combaterea
intransigentă a rusismelor din vorbirea şi scrierea conaţionalilor…
La 18 martie 1988, cu două luni înainte de apariţia eseului Veşmântul fiinţei noastre al
remarcabilului lingvist Valentin Mândâcanu, Domnia sa a rostit un fulminant discurs – la
comemorarea lui Gheorghe Asachi, în prezenţa conducerii de vârf a republicii de atunci, –
susţinând cerinţa ca „în fiecare republică naţională să fie considerată drept limbă de stat limba
acelei naţionalităţi, care a dat denumirea republicii” şi dezideratul privind „discutarea
democratică a alfabetului care ar corespunde mai bine specificului limbii noastre”.
Ion Ciocanu este semnatar al Scrisorii deschise a celor 66 reprezentanţi de vază ai
culturii noastre în apărarea limbii străbune, tipărită iniţial la 17 septembrie 1988 în ziarul
Învăţământul public…
Convingerile sale de român şi dăruirea de sine, cu care a luptat şi luptă în numele cauzei
noastre româneşti, s-au manifestat plenar în activitatea lui Ion Ciocanu în funcţia de director al
Editurii Literatura artistică (pe care a rebotezat-o Hyperion) în 1988-1993 şi în cea de director
general al Departamentului de Stat al Limbilor (1993-1994)…
În anii de mai încoace Ion Ciocanu este unul dintre cei mai harnici şi mai combativi
cultivatori ai limbii române, participând permanent la emisiunile radiofonice şi televizate „În
lumea cuvintelor” şi, respectiv, „Norma literară şi uzul”, susţinând rubrici personale de
corectitudine lingvistică în ziarele Capitala şi Vocea poporulu”, publicând cartea de microeseuri
de dragoste pentru cuvânt Atât de drag… (1995), neprecupeţindu-şi puterile în lupta sfântă de
apărare a cauzei noastre româneşti.
Gheorghe Ghimpu, Conştiinţa naţională a românilor moldoveni. – Ch., 2002. – P. 459-461.

Fragmente din cartea: Ion Ciocanu, Biobibliografie, Chișinău, ed. Museum, 2005

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s