Ilustru promotor al idealurilor naționale

 

Nu ne-ar sta bine încercarea de a spune că am dat o apreciere justă, obiectivă și convingătoare volumelor Cartea vieții mele de Ion Ungureanu, inițial în „Literatură și ArtĂ”, apoi și în culegerea noastră „Absența exclusă” (Iași, 2013). Ne-a măgulit profund mărturisirea Maestrului că-i parveniseră ecouri plăcute (la acea cronică) de aici și de peste Prut.

Acum, la trecerea în eternitate a neobositului om de stat și de artă, e absolut necesar să rostim în auzul tuturora că după lectura cărții sale, a cuvântării Destinul limbii române într-un spațiu căzut din istorie, ținută la 31 august 2009 la Academia chișiăuiană, și a numeroaselor atitudini publicistice orale și/ori scrise, Ion Ungureanu apare în fața noastră ca un ilustru purtător de idealuri naționale. După lectura adevărurilor dezvăluite de el cu o claritate desăvârșită, numai o minte rătăcită prin străini sau tocită din cale afară ar putea îndrăzni să mai pună „problema” limbii române ori a istoriei românilor aici, la est de Prut, probleme rezolvate  între timp de cele mai înalte foruri științifice și juridice în favoarea Adevărului. 

Prizonierilor trecutului bolșevic le recomandăm să citească cel târziu acum Cartea vieții mele, pentru ca, pătrunzându-se de bucuriile și durerile exprimate de autor în filele ei, să se poată spăla ușor și pentru totdeauna de pseudoistoriile și de pseudolingvisticile unor renegați ca S. Nazaria, V. Stati etc.

Ion Ciocanu

Început şi continuare

Acum e timpul să vorbim despre cel de-al doilea „început”, identificat de noi în avertismentul adresat cititorilor cu referire la proiectul „Revista «Limba Română» în fiecare şcoală din Republica Moldova”. Cunoaştem cu toţii care-i starea de lucruri în întregul nostru învăţământ. De aici necesitatea unei cât mai chibzuite selectări a materiei ştiinţifice, ştiinţifico-populare şi pur informativ-cognitive pentru diferite niveluri de pregătire a adresanţilor noştri. În şcoala superioară e bine şi chiar necesar să ajungă articole şi studii de mare profunzime a analizelor şi sintezelor (care, la o adică, nu strică nici contingentului de cititori din şcoli şi licee), dar pentru aceştia din urmă e normal ca revista să publice articole, studii, eseuri, cronici etc. corespunzătoare nivelului respectiv (care, mutatis mutandis, n-ar prisosi profesorilor şi studenţilor filologi…). Un prim exemplu de rezolvare corectă a acestei „probleme” se conţine în chiar numărul prezentat aici de noi al revistei. Ni-l oferă însuşi Eugeniu Coşeriu în / prin discursul rostit pe 22 mai 2001 cu ocazia conferirii titlului de doctor honoris causa al Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, în care vorbeşte simplu şi – totodată – profund, înţelept şi chibzuit despre „două tipuri de moldovenism”: unul care „nu se opune românismului, ci este o formă a românismului” şi, pe de altă parte, „un moldovenism opus românismului, cel care se afirmă pe o identitate arbitrară, moldovenească, la acelaşi nivel cu identitatea românească şi opune identitatea moldovenească acestei identităţi româneşti”. Mai mult, ilustrul nostru compatriot observă cu adâncă putere de pătrundere în esenţa lucrurilor că „şi acest din urmă moldovenism opus românismului este, la rândul lui, de două tipuri: există moldovenismul naiv şi nevinovat al celor care, orbiţi de o propagandă îndelungată, orbiţi de tot ce li s-a opus şi de tot ceea ce li s-a ascuns timp de şaizeci de ani, cred că nu sunt români…” şi moldoveni români sau români moldoveni, cum a fost Coşeriu însuşi.

Fragment. Articolul poate fi citit în revista Limba Română (Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XXIII, 2013)

Contribuţii la salvarea şi dezvoltarea culturii româneşti în Basarabia (II)

Dar a venit neagra zi de 28 iunie 1940, care a pus începutul unei politici de denigrare a tot ce se realizase valoros în cei 22 de ani cât Basarabia făcuse parte din România. O primă victimă a acestei politici a fost alfabetul latin, interzis oficial la 10 februarie 1941 şi înlocuit peste noapte cu alfabetul rusesc. Limba română însăşi, îndată după „eliberare”, a început să fie substituită forţat cu un jargon ruso-român, împestriţat cu elemente ale graiului moldovenesc din stânga Nistrului. După 28 iunie 1940 a început coşmarul răspândirii politicii proruse şi antiromâneşti, dominantă în stânga Nistrului din 1924, când fusese înfiinţată R.A.S.S.M., cu toate ororile, dramele şi tragediile ei, şi asupra fostei Basarabii. Puterea sovietică, ideologia comunistă au fost „prin definiţie” un duşman, declarat, nemilos şi perseverent, faţă de tot ce era românesc. Cu toate că iniţial „grupul de iniţiativă nu urmărea, prin formarea R.A.S.S.M., crearea unei noi limbi şi a unui nou popor, considerând că «limba moldovenească» vorbită în Transnistria nu este decât un «dialect românesc»” (Gheorghe Negru,Politica etnolingvistică în R.S.S. Moldovenească, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2000, p. 15) şi chiar M. Serghievski, ideologul limbii moldoveneşti independente, o considera „un dialect al limbii române” (Ibidem, p. 16), pe măsură ce lua proporţii teoria (şi practica) „luptei de clasă” deveneau tot mai intolerabile ideile despre românitatea „limbii moldoveneşti” vorbite în Transnistria, s-a purces la o reformă ortografică, scopul căreia era refuzul de a folosi cuvinte româneşti, declarate „burgheze”, „boiereşti”. Crearea de cuvinte noi, calchiate din limba rusă, era un principiu dominant în activitatea unui filolog ca Leonid Madan, de exemplu, care recomanda să se scrie acrariu şi apariu (pentru cuvintele ruseşti кислород şi водород, oxigen şi hidrogen). Apar manuale cu titluri deocheate, caÎnvăţălnic pi fizikî (1931). Dar în 1932, în plină ascensiune a noii „limbi moldoveneşti”, Biroul Comitetului Regional Moldovenesc al P.C.(b) din Ucraina adoptă hotărârea privind trecerea scrisului din R.A.S.S.M. la grafia latină. Însuşi figura autoritară a lui Iosif Stalin a apărut curând (1932) în ipostaza „teoreticianului” care susţinea că moldoveneasca nu este o limbă ca atare, ci doar unul dintre dialectele moldo-române (cf. Gheorghe Negru, op. cit., p. 19). Dar entuziasmul cu care fusese întâmpinat alfabetul latin în R.A.S.S.M. a fost curmat neîntârziat, când clasa politică a epocii a conştientizat pericolul molipsirii tineretului de „microbii” naţionalismului românesc în urma studierii operelor lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coşbuc şi ale altor „scriitori români burghezi” şi învăţării limbii române autentice. De aceea la 27 februarie 1938 scrisul moldovenesc din R.A.S.S.M. a fost trecut din nou la grafia rusă. Drept urmare, a continuat să înflorească, ca şi până la 1932, un jargon româno-rusesc incalificabil. Un amănunt tragic în epopeea lingvistică transnistreană este faptul că odată cu alfabetul latin, în 1937-1938, au fost împuşcaţi majoritatea susţinătorilor lui – pedagogi, savanţi, scriitori şi chiar Grigore Starâi, primul preşedinte al Executivului R.A.S.S.M.

Fragment din articolul Contribuţii la salvarea şi dezvoltarea culturii româneşti în Basarabia (II), în revista Limba română, nr. 7-8, anul XXII, 2012.

Sărbătoarea cuvântului inspirat

Întreg poemul Răsărit de Luceafăr este o meditaţie neordinară asupra evoluţiei istoriei însăşi a naţiunii noastre până să dea Lumii steaua fără de moarte, azi mândrie a tuturor românilor, şi asupra fenomenului complex, indescifrabil în toate şi definitiv, care poartă „un singur nume” – Eminescu. Este o sublimă sărbătoare a cuvântului inspirat.

Articolul în întregime poate fi citit în revista Floirle Dalbe.

Microbuzul/maxitaxiul (sau maxi-taxi)

Întâmplarea pe care o reproducem aici ar fi nostimă, poate chiar hazlie şi benefică schimbului de substanţe în organism, dacă n-ar fi dintre cele deosebit de triste la o cugetare cât de cât serioasă. Cică, nimerind în familia unor cunoscuţi bucureşteni, o basarabeancă de-a noastră, volubilă ca între neamuri, îi informa pe stăpânii ospitalieri cum se descurcase prin capitala Ţării: luase “o rutieră” de la Gara de Nord, apoi altă “rutieră” până la bulevardul Văcăreşti…

– Ai văzut vreo rutieră prin Bucureşti? s-au mirat gazdele.

– Mişună şi pe aici, ca şi pe la Chişinău! nu se sinchisi de mirarea cunoscuţilor săi basarabeanca. Unde te întorci, “rutiere” şi “rutiere”!

Aici stăpâna casei interveni direct şi poate niţel tăios:

– Bine, doamnă, dar rutierele sunt maşini pentru construcţia drumurilor / şoselelor, şi nu pentru călători prin oraş!

– Ei, lasă, draga mea, hotărî să “dreagă” întrucâtva situaţia stăpânul casei, domnia sa are în vedere microbuzele, maxi-taxiurile…

Revenim în urbea noastră de pe maluri de Bâc şi mai explicăm o dată: mijloacele de transport de dimensiuni mici sunt microbuze, mai simplu – autobuze uşoare, simple, lesne manevrabile. Li se mai spune maxi-taxiuri (sau: maxitaxiuri, existând și varianta fără cratimă), şi nicidecum “rutiere”.

Când am scris prima oară că nu e corect să întrebuinţăm cuvântul “rutieră” pentru microbuz, un coleg încerca să ne explice că “uzul” e un factor foarte important, care poate dicta în mare măsură în problemele de cultivare a limbii, ba chiar ne apostrofase, chipurile – “ce, e mai bine să auzim la stânga şi la dreapta zicându-se маршуткэ, маршутчь?”

Slavă Domnului, parcă am scăpat de rusismele pomenite, dar nu ne-am face până la capăt datoria dacă n-am repeta – şi nu numai o singură dată – că toţi acei conaţionali care utilizează cuvântul “rutieră” în loc de microbuz sau maxi-taxi sunt – şi ei – nişte poluanţi ai limbii române, chiar dacă – admitem – bine intenţionaţi. Spre incomensurabilul nostru regret, folosirea corectă a substantivelor rutieră, pe de-o parte, care înseamnă – nu vom obosi niciodată să precizăm – maşină pentru construcţia drumurilor / şoselelor, şi microbuz / maxi-taxi, pe de altă parte, rămâne în continuare o problemă în spaţiul est-prutean.

 

(Ion Ciocanu, Darul lui Dumnezeu, Chișinău, 2009)

Iertare, iertare, iertare!

Lui Ion Ciocanu
Fericit cel ce s-a șters

De steaua din frunte

Ca de scuipatul dracului!

Fericit cel care

Și-a alipit sufletul

De steaua din cer

Ca de focul din vatră!

Fericit cel care-a găsit drumul!

Grigore Vieru, Strigat-am către Tine, București-Chișinău, Litera Internațional, 2002, pag. 237.

GriArg

Blogul meu face azi cinci ani (cinci ani pe wordpress, pentru că până a ajunge pe wordpress, a mai fost și pe yahoo, blogspot și… of, pe unde n-a mai fost!). Sper că postarea  de azi este una porivită la aniversară! 🙂

* * *

V-am obișnuit  deja cu postările mele în care îmi exteriorizez mândria, dar și recunoștința față de părinți și bunici. Cerându-mi iertare pentru o explicabilă doză de vanitate, insist și de această dată pe sentimentul de recunoștință (în general, pentru toți cei pe care aceste rânduri îi evocă, și în special pentru tata).

Citeam zilele astea în Timpul, într-un articol de Constantin Tănase,  intitulat Testamentul lui Grigore Vieru:

Când era încă printre noi i s-a reproșat slăbiciunea pentru „pomelnice”. Ce erau aceste „pomelnice” care-i supăra atât de mult pe unii?

… În 1988, când URSS și PCUS erau încă în forță, nu era o acțiune…

Vezi articolul original 913 cuvinte mai mult

Fragment dintr-o lucrare ce urmează să apară în curând.

GriArg

„Tu vei fi ţinând minte cum într-o seară cu dansuri (în căminul nr. 2) stăteam alături şi discutam ceva, când s-a apropiat de noi Mircea Druc şi m-a întrebat dacă-i permit să danseze cu tine. „Bineînţeles!” – am răspuns grăbit, după care am urmărit dansul vostru şi ţi-am propus să ieşim din cămin. „De ce?” m-ai întrebat. „La aer curat”. Am ieşit şi abia pe terenul de volei ai vrut să clarifici dacă nu-ţi propusesem să ieşim din cauză că ai dansat cu Mircea. „Nu, Doamne fereşte!”, am zis tot atunci şi tu m-ai strâns uşurel de mână şi am pornit spre căminul nostru (nr. 3), fără să revenim la „tema” dansului tău cu Mircea Druc. În sinea mea îmi reproşam că nu eram mare amator de dans şi… atât.

Dar să abandonăm şi acest subiect care nu-mi place. Mai curând te-aş îndemna, draga mea, să-ţi spun că în ultimul…

Vezi articolul original 588 de cuvinte mai mult

CER SI PAMANT ROMANESC

Experţi în filologie către guvernare: Amintiţi-vă de Cantemir şi puneţi mâna pe carte…

În 20 de ani de la semnarea Declaraţiei de Independenţă, clasa politică din R. Moldova stagnează la capitolul studierii şi vorbirii limbii române.

Această constatare o fac savanţi lingvişti, scriitori, dar şi profesori şcolari. Ei le sugerează celor de la guvernare să pună mâna pe carte, să apeleze mai frecvent la dicţionare, să se debaraseze de calchieri din limba rusă, să vorbească mai elevat, fără bâlbe şi incoerenţe, pentru că cei care i-au ales cred că anume ei sunt un model bun de urmat.

«Să pască vacile în INCINTA pădurii»

Suntem, probabil, unicul stat din lume în care autorităţi centrale, parlamentari, miniştri, funcţionari de tot rangul nu cunosc sau vorbesc prost de tot limba oficială a statului.

 Bunăoară, un politician din vârful puterii nu ştie sau nu vrea să ştie numele adevărat al limbii de stat în…

Vezi articolul original 1.100 de cuvinte mai mult

Cuvântare nerostită la conferința de presă din 22.02.2013

Dincolo de literă sau Temelia nemuririi noastre (reflecții și atitudini)

Marele poet al contemporaneităţii noastre Grigore Vieru şi-a început a doua viaţă. Născut la 14 februarie 1935 şi trecut în eternitate la 18 ianuarie 2009, el a avut parte de o copilărie săracă şi chinuită, în absenţa tatălui căzut în război, în condiţiile de-a dreptul infernale generate la stânga Prutului de regimul comunist instalat la 28 iunie 1940, cu cele trei valuri de deportări ale intelectualităţii şi ale ţărănimii înstărite, cu trecerea forţată a populaţiei la forma colectivă de gospodărire şi cu promovarea unei acerbe politici de deznaţionalizare a românilor moldoveni, prin cultivarea diabolică şi perseverentă a românofobiei, ridicată în RSS Moldovenească la rang de politică statală, şi prin rusificarea metodică a populaţiei, începând – evident – cu elevii din clasele primare. Se adaugă politizarea fără precedent a problemelor limbii, literaturii şi istoriei noastre. Încă în anii războiului partidul comunist luase strâns în mâini frâiele politice de «îndrumare» a procesului…

Vezi articolul original 3.737 de cuvinte mai mult